Răvaşe din plăcintă

Probabil că nu mi-aş fi adus aminte de sfârşitul unei mese din copilărie, de căutarea şi citirea răvaşelor ascunse într-o plăcintă cu brânză, dacă nu întâlneam o insultă.

Probabil că nu mi-aş fi adus aminte de sfârşitul unei mese din copilărie, de căutarea şi citirea răvaşelor ascunse într-o plăcintă cu brânză, dacă nu întâlneam o insultă. Într-o revistă obscură un autor îşi acuză un confrate că în loc de epigrame scrie texte bune doar ca răvaşe de plăcintă. Şi totuşi îmi amintesc buna dispoziţie a comesenilor, evident stimulată de lectura cu glas tare a minusculelor mesaje, mai mult sau mai puţin potrivite cu găsitorul.

O scurtă anchetă printre rude, prieteni şi cunoştinţe m-a făcut să deplâng aparenta dispariţie a acestui desert tradiţional. Aproape toţi cei interogaţi au declarat că îşi aduc aminte să fi mâncat aşa ceva, dar demult, poate în copilărie. Se naşte întrebarea dacă subiectul, evoluţia istorică a plăcintei cu răvaşe, poate constitui o temă validă de cercetare. În ficţiune e destul de greu, dacă nu imposibil de întâlnit.

Ne putem întâlni cu preocupări parcă şi mai excentrice. Un prim exemplu, studiul efectuat la Universitatea din Granada, Spania, în legătură cu eficienţa rehidratării folosind fie apa, fie bere blondă.   Specialiştii ne asigură că berea ar fi preferabilă, prin  prezenţa gazelor, sărurilor şi hidraţilor de carbon care i-au readus pe linia de plutire pe cei 25 de studenţi care s-au oferit ca voluntari. Atenţie însă la efectul diuretic al berii. Probabil că va fi nevoie de un nou studiu, poate chiar de mai multe. Voluntari se vor găsi.

Publicarea rezultatelor a declanşat entuziasme şi formulări de genul “berea este noua apă”. Fără a rămâne mai prejos, specialiştii în economia apei susţin că în viitorul apropiat apa va deveni din ce în ce mai importantă. Lipsa ei, ca şi dorinţa de a stăpâni sursele şi rezervele, ar putea declanşa tulburări sociale, rivalităţi geopolitice şi în cel mai rău caz chiar războaie. Apa devine “noul petrol”.

Să rămânem în domeniul lichidelor. Şi laptele devine mult mai important. Creşterea mai mult decât rapidă a consumului de lapte şi de produse lactate, başca ciocolată şi dulciuri, a dus la o îngrijorătoare reducere a rezervelor. Un cotidian de prestigiu internaţional publica acum puţină vreme un titlu care ne anunţa că “laptele este noul petrol”. Exagerat? Poate, cine ştie...

Iată cercetări în domeniul metabolismului lichidelor care alunecă spre interpretări economice şi politice şi chiar spre analiza formulărilor care conţin cuvântul “nou” în alt context decât cel al publicităţii.

Ce au toate astea de a face cu răvaşele de plăcintă? Simplu, au apărut cercetări foarte serioase în domeniul mesajelor ascunse în ultimul fel servit la o masă, de regulă un desert. Oamenii de ştiinţă au studiat micile prăjituri crocante în care se află o fâşie de hârtie purtând un mesaj ambiguu şi care apar cu puţină vreme înaintea notei de plată, în majoritatea restaurantelor cu specific chinezesc.

La ora actuală sunt produse în fiecare an doar în SUA mai bine de 3 miliarde de asemenea prăjiturele cu mesaje legate de viitor. Ele sunt oferite  consumatorilor din Anglia, Mexic, Franţa, Italia, India şi multe alte ţări.  În Brazilia, multă lume susţine că s-au câştigat mari premii la loterie folosind cifrele pomenite în hârtiuţe. Dar până de curând nimeni nu a fost intrigat de absenţa lor în cea mai populată ţară de pe glob, China, care teoretic ar fi trebuit să fie locul originei lor.

Din fericire, misterul a fost elucidat de către cercetătoarea japoneză Yasuko Nakamachi. Ea a descoperit o gravură datată 1878 al cărei subiect este o brutărie din Kyoto, Japonia, în care un lucrător prepara micile prăjituri. Vicepreşedintele companiei Wonton Food (bazată în Brooklyn, N.Y.), cea mai mare producătoare de “fortune cookies”, un anume Derek Wong, s-a declarat foarte surprins dar mai apoi a recunoscut că japonezii se pricep mai bine la deserturi.

Aşa s-a aflat de brutăria Sohonke Hogyokido care produce de zeci, poate de sute de ani dulciurile cu mesaje numite pe acolo tsujiura, omikuji sau suzu senbei. Ele au ajuns după al doilea război mondial mai întâi în California, mai apoi în toată lumea, ajungând de la 250 de milioane de unităţi produse în 1950 la cele 3,5 miliarde din 2007.

Plăcinta cu răvaşe, mult mai gustoasă şi mult mai interesantă decât prăjiturelele orientale, nu a cunoscut, din păcate, un asemenea succes. Să încercăm să ne consolăm cu întrebarea: “Care este mesajul cel mai des întâlnit într-un asemenea desert?”. Răspunsul este sumbru: “Ajutor! Sunt prizonier într-o fabrică de prăjituri!”.

E doar o glumă...