x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Războiul româno-român

Războiul româno-român

de Ştefan Mitroi    |    03 Mai 2011   •   19:04

Chiar n-aţi observat? România este o înşiruire de tranşee, una în faţa celeilalte, în grupuri de câte două, aşa după cum cer legile războiului. Fiindcă asta se întâmplă la noi, e răz­boi, numai că nouă ne place să ne min­ţim spunând că e pace. Cum să fie? Oriîncotro am privi, dăm de o linie a frontului. Aceasta începe chiar din propria palmă. Ce linie a noro­cului? Ce linie a dragostei? Apro­piaţi-vă palma de ureche şi o să auziţi cum şuieră gloanţele. Copiii învaţă încă din burta mamei să apese pe trăgaci. Se trage din toate poziţiile şi în oricine. Războiul de care vorbesc ne cuprinde pe toţi. Pot spune că el este raţiunea noastră de a exista, existenţă ce se sprijină pe bucuria de a spulbera cu o lovitură bine ţintită existenţa celui din tranşeea opusă.

Originalitatea, chiar unicitatea acestui război constau în faptul că românii luptă împotriva românilor. Sigur, nu la întâmplare, ce naiba, nu mai suntem pe vremea turcilor, nici măcar a ruşilor şi a nemţilor, suntem un popor european, adică civilizat şi cu frică de Dumnezeu, ne dăm noi între noi la cap, ne luăm singuri piui­tul, însă după nişte criterii bine stabilite, înrolaţi în grupe tematice care se iau în cătarea puştii cu scopul precis de a o reduce una pe cealaltă la tăcere. De exemplu, guvernanţii cu guvernaţii. Acesta este războiul principal, cel care le ţine pe toate celelalte în viaţă. N-o să mă refer la el, întrucât, nefiind istoric de profesie, îmi lipseşte competenţa necesară. Mă încumet, ca jurnalist nealiniat politic, şi, tocmai de aceea, bănuit că fraternizează cu toate tranşeele, să arunc o privire asupra luptelor, nu mai puţin sângeroase, care se poartă la umbra maternă a acestuia.

Dinspre tranşeea salariaţilor se trage cu năduf asupra celei în care stau îngrămădiţi pensionarii, dar nu la un loc, ci împărţiţi în două tranşee mai mici. Într-una se află cei mulţi, cu pensii normale, adică minuscule, în cealaltă, grupul restrâns al celor cu pensii nesimţite, adică normale. Mai există, apoi, tranşeea nostalgicilor comunismului şi cea a antico­mu­niş­ti­lor necruţători. Pe urmă, tranşeea mititică, un simplu şănţuleţ de lux, a bogaţilor, şi tranşeea uriaşă, cât o salbă de gropi comune, a săracilor. Vin la rând tranşeea colaboratorilor Securităţii şi tranşeea victimelor acestora. Culmea, securiştii n-au încă o tranşee a lor, poate din pricina faptului că ei le aprovizionează cu muniţie pe cele două de mai sus. Elita şi plebea, nu plebea oarecare, ci cea cultu­rală, stau şi ele faţă în faţă în câte o tranşee. Tot ce nu e liicean, căr­tu­res­cean, patapievicean, dilematicean sau ghedesean, în general intră la plebe. Ferească Sfântul să nimereşti în bătaia gloanţelor acestora! Întrebaţi-l pe Eminescu şi o să vă spună.

Tranşeea DNA şi ANAF stă fără contenire cu ochii şi, mai ales, cu urechile pe tranşeea, marea tranşee a tuturor celor care se încred ca proştii în valabilitatea constituţională a aşa-zisei prezumţii de nevinovăţie.

Există şi o tranşee a tinerilor. Ea ţinteşte tranşeea bătrânilor. Cam după vârsta de 35 de ani ai toate şan­se­le să te pomeneşti aici. La cei 55 de ani ai mei simt o ruşine matu­sa­le­mică pentru faptul că încă mai trăiesc. Aş putea urma exemplul moşnegilor şi băbuţelor de 45-50 de ani care se sinucid într-o veselie în transmisiile live ale reporterilor de la ştiri. Ar mai fi şi tranşeele ministerelor şi cele ale domeniilor de care acestea se ocupă. Bunăoară, Ministerul Sănătăţii ur­mă­reşte, igen, igen, scăfârlia doctorilor din subordine.

Ce-i drept, cu riscul asumat de a-i scoate din uz cu spitale cu tot. Dar în care război nu se înregistrează şi victime colaterale? În războiul dintre Ministerul de Interne şi propriii angajaţi, victima colaterală este chiar ordinea publică. Ordinea privată, cea a domnului preşedinte Băsescu, de exemplu, nu are, spre liniştea întregului popor, de suferit. Ministerul Transporturilor e supărat rău pe autostrăzi. Trage cu tunul sau tunuri, după cum zic unii, asupra lor. Ministerul Turismului trage cu fluturi şi cu oi scrise pe dealuri asupra bunului-simţ autoh­ton, în vreme ce turismul românesc trage de ani buni mâţa de coadă. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, unul, tânjesc după o biată clipă de pace. Poate că până la urmă i se va face cuiva milă de noi. Va găsi nişte căşti albastre prin lume şi le va trimite încoace. Dar mai bine ar fi ca până atunci să găsim noi înşine, căutându-ne, nu în palmă, ci în suflete, linia norocului, care se ţine întotdeauna de mână cu linia dragostei. 

×
Subiecte în articol: editorial