Răzbunarea FMI

În prima zi după FMI, guvernanţii au fost atât de bucuroşi că mai aveau puţin şi invitau cetăţenii la o halbă de bere şi un carton de mici. Dar a venit ziua a doua, când masele sindicalizate şi-au dat seama că alegerile le pot aduce mai mult decât banalul mititel şi băutura care se elimină cel mai uşor din organism.

Deja în zilele a treia şi a patra, când răsunau protestele de stradă la fel de puternic precum strigătele care au dărâmat zidurile Ierihonului, conducătorii realizau că Fondul e un rău necesar. Teren prielnic pentru ca în zilele a cincea şi a şasea guvernatorul BNR să le atragă atenţia că în contabilitate activul trebuie să fie egal cu pasivul. Iar în ziua a şaptea, premierul a lansat salariaţilor apelul: Închipuiţi-vă că FMI e cu noi. A repetat după Dumnezeul finanţelor internaţionale, căruia îi luase numele în deşert: Nu-s posibile asemenea creşteri de lefuri!

Aşadar, după o săptămână în care au crezut că vor clădi o altă lume, guvernanţii regretă deja coerenţa pe care le-o dădea acordul cu FMI. Căci una e simpla aroganţă, şi alta siguranţa de sine reală, vizibilă în ţările din jurul nostru care nu mai sunt de mult asistate de Fond. Iată, polonezii, de pildă, au ajuns la concluzia că investiţiile marilor firme de retail nu sunt vitale. N-au nevoie de bunuri de import finanţate prin credit de consum. Vor, în schimb, să aibă pieţe concurenţiale şi fluxuri investiţionale, ca să fabrice şi ei ce le aduc hipermarketurile din afară cu titlu de ofertă specială.

La noi e exact pe dos. Hipermarketurile şi băncile ne-au ajutat să reducem inflaţia, dar cu preţul umflării deficitului extern. Un deficit finanţat din plasamente pe termen scurt, nu de capitaluri de cursă lungă. Adică, în timp ce la alţii investiţiile doar tranzitează pieţele valutară şi monetară şi ajung în economia reală, la noi banii rămân blocaţi la intrare de un mediu de afaceri prea puţin atractiv. Oare ce-o fi vrut să zică FMI cu ”Nu faceţi reforme în economie, e treaba voastră, dar va trebui să plătiţi?”.

Păi, sună aşa, cam abstract. Totuşi e bine de ştiut că atunci când salariile se rup de productivitate şi nu se respectă reţeta standard cu şomaj şi faliment aplicată de polonezi, se subţiază veniturile tuturor celor lipsiţi de protecţie sindicală, până se ajunge la nivelul de echilibru cerut de macrostabilitate. Preţurile n-au de ce să mai crească atâta vreme cât consumul populaţiei e raţionalizat de taxe, norme bancare şi facturi la utilităţi… Să nu credem însă că acest surogat e la fel de sănătos ca reţeta originală. Politica antiinflaţionistă trebuie să micşoreze preţurile fără să afecteze rolul pe care preţul îl deţine în procesul de distribuţie a resurselor – adică însăşi funcţionalitatea pieţei.

Asta e deci problema. Guvernelor din România nu le-a venit la îndemână să lase piaţa să regleze natural mecanismele şi atunci au mers pe o strategie alternativă: controlul preţurilor şi salariilor. Iată motivul pentru care Comisia Europeană ne-a acordat târziu statutul de economie de piaţă funcţională, iar acum, după ultimele raiduri de pedepsire ale statului pe pieţele noastre, probabil regretă.  

Deci am ales să plătim, nu să facem reformă. De asta marile noastre reţele de retail sunt pline de aspiratoare “made in Poland”. Dar, dacă ei ne dau un televizor pe datorie, noi ar trebui să le vindem măcar o maşină de spălat. Însă, fiindcă nu mai ştim s-o fabricăm nici

pe-aia, reprimăm creditul pentru respectivul televizor. Şi când ajungi să nu mai poţi oferi străinătăţii mare lucru, ce-ţi rămâne să vinzi? Forţa de muncă.

Gata, s-a rezolvat! Exportăm resursele umane la preţ de dumping, până vom rămâne doar cu pensionarii şi bugetarii, cărora Guvernul o să le împartă praful de pe tobă – instrumentul acela zgomotos în care bătea de bucurie c-a plecat FMI.