Reagan

Cand am vazut prima oara Razboiul Stelelor am trait cea mai mare durere din viata mea.

Si anume la sfarsit, cand filmul s-a terminat si m-am pomenit inapoi in scaunul cinematografului Luceafarul din Rondul Cosbuc, Bucuresti, Romania Socialista, lagarul comunist, ca sa aveti adresa exacta. Dintr-o data, dupa acel film, tara mea si viata mea imi pareau vechi si intolerabil de urate si plicticoase. Aveam, cred, 12 ani si nu-mi venea sa plec acasa. Voiam sa raman in Razboiul Stelelor, oriunde in Galaxie, cu disperarea omului care, in aceeasi epoca, incerca sa ramana in Germania de Vest.

Dupa cativa ani, am inteles ca de fapt filmul nu facea decat sa prefateze sfarsitul unei lupte desfasurata chiar aici pe pamant - cea intre Statele Unite si Uniunea Sovietica. La fel ca si in film, fortele Republicii castiga batalia pentru ca au de partea lor binele si dreptatea - un mesaj simplu, la fel de simplu ca si omul care i-a devenit campion, Ronald Reagan.

Nici n-a incercat sa-si ascunda simplitatea. Cel mai important proiect al lui, acela al scutului antiracheta, a fost repede botezat "Razboiul Stelelor" si asa i-a si ramas numele. La fel ca in film, Reagan a spus dusmanului pe nume: Imperiul Raului. Si, desi n-a putut pretinde cu certitudine ca Forta era cu el, s-a slujit foarte bine si a facut echipa cu trimisul pe pamant al acesteia, Papa Ioan Paul.

Sigur, cand l-am vazut prima oara la televizor nu m-a convins: era cu mult mai batran decat Harrison Ford si n-avea o arma cu laser in mana. In plus, era insurat si fost actor, nu pilot de nave spatiale. Si totusi, intr-un fel pe care putini il inteleg, Ronald Reagan e motivul pentru care acum nu mai vreau sa plec din Romania.

Nu pentru ca acum avem nave spatiale, bunastare americana ori partidul republican la putere. Ci pentru ca suntem liberi.

Stiu, cei mai multi dintre romani trec cu vederea cuvantul acesta, care pentru Reagan inseamna totul. Inaintea lui cei mai multi dintre noi pun multe altele: paine, slujbe, siguranta, casa... Totusi, in ziua aceea indepartata in care am vazut prima oara Razboiul Stelelor aveam de toate acasa: painea aproape rationalizata, slujba parintilor obligatorie si o casa comuna acceptabila (blocul 51, Pantelimon, daca imi aduc aminte). Ei bine, desi toate acestea erau asigurate, ma sufocam. Ore intregi dupa ce am vazut filmul, ani buni (pana in 1989, de fapt) am trait drama reprezentantului unui popor de paralitici care descopera un neam in stare sa umble. Acesta e de fapt spiritul american, pe care l-am intalnit in film, l-am vazut in Reagan in anii ’80 si l-am simtit dandu-mi tarcoale joi, 21 decembrie pe la ora 16:00... anul il stiti deja.

Sigur, pentru cei mai multi, Reagan e o abstractiune. Pentru mine, e omul care a castigat razboiul rece special pentru mine. Nu pentru America, nu pentru Europa, nu pentru Romania. Ci pentru mine personal. Fara sa ma cunoasca, evident fara sa stie. Fara sa aiba idee ca ma sufocam si fara sa banuiasca in vreun fel cat de intolerabila era viata fara libertate in tara lui Darth Vader.

N-am apucat sa-i multumesc lui Reagan - ar fi fost si ridicol, desi biblioteca lui prezidentiala probabil ca primeste astazi mii de mailuri asemanatoare ca ton cu articolul meu. Nici n-ar putea fi altfel: suntem milioane in Europa de Est care-am invatat sa pilotam nava spatiala a libertatii dupa manualul lui de zbor...

Nu pot pretinde ca sunt trist astazi, intr-o zi obisnuita, intr-o sambata in care pot merge unde vreau si pot spune orice. Stiu insa ca fara valul starnit de el n-am fi avut niciodata zile obisnuite. Moartea lui Reagan nu inseamna nimic pentru noi. Viata lui insa... completati fiecare dupa dorinta.