Recenzent politic de mărţişoare

Cineva mă ceartă că m-am calificat recenzent politic, ceea ce nu-mi stă-n fire, vlaga condeiului meu nimerindu-se mai indicată pentru pastel şi rimă. Personajele Băsescu, Ponta, Antonescu, fiecare în parte şi toate la un loc, ca într-o grămadă de rugbi, ajung să plictisească cititorul şi să oblige la efort nişte curiozităţi care s-au tocit. Inutil să răspund că şi eu m-am plictisit. Necazul e că domniile lor nu s-au plictisit de noi, cei deveniţi subiect indispensabil pentru cariere şi avânturi politice. Şi confratele meu Dan Constantin, şef la Jurnalul Naţional, unde iscălesc o însemnare săptămânală, m-a certat, cu delicata lui intransigenţă, lăudându-mi prestaţiile despre sat pe care, zice el, le scriu cu mai firească aplecare scriitoricească decât scriu pamflete ţâfnoase cu politicieni. Azi, când e dezlegare la post, adică ritualul bisericesc ne îndepărtează cu ordin de la prăjeli şi grătare, înghesuindu-ne în mult mai sănătoasa mâncare de zarzavaturi, aveam nevoie de un astfel de îndemn. Aveam cu atât mai mult cu cât am intrat în săptâmâna mare a mărţişorului, iar un mărţişor de cuvinte s-ar cuveni pentru frumoasele noastre fiice, mame, iubite, pentru frumoasele care înnobilează uliţa cu mersul lor cadenţat, pentru frumoasele altora şi ale nimănui, adunate ciopor într-o laudă pe care o merită şi care le merită.

Grădina, îmbufnată până ieri sub zăpezi, s-a descreţit într-un zâmbet. O floare mică, albă, cât un vârf de unghie, şi-a făcut loc printre bolovani şi grăieşte şi ea luminii, veselă microscopic. Aş vrea să întreb cum se cheamă, dar n-am pe cine. O mare parte din sat s-a dus în Spania, iar cel rămas prin cătune n-are vreme de botanici şi fitotehnii. E totuşi martie, ţâncii aleargă pe sub pridvorul casei spre şcoala de vis-a-vis, cu pieptul decorat cu mărţişoare. Eu dau, de mulţi ani, de când am băgat de seamă că la Bucureşti, colegele mele de la AMPress îşi pun mărţişoarele în geantă, fără să le atârne pe piept, unde le caută îndrituite privirile bărbăteşti, mărţişorul unei ciocolate. Mărţişorul meu, câte o ciocolată fără şnur, am observat, e înfulecat în redacţie şi pare bine primit de organismul feminin al festivităţii. Fac asta mereu. În rest, trimit mărţişoare telefonice sau mărţişoare de cuvinte, pastelate. E, într-adevăr, zodia iubirii şi mărţişorului, camuflate prea lesne de bătălia pentru noul Guvern, altoit cu români de etnie maghiară, mai toţi cu steagul secuiesc cusut sub rever, ca pe o legitimaţie pe care o arată când şi cui trebuie. Uneori ea se arată ca o ameninţare. Fiecare cu obsesia lui, fiecare cu mărţişorul lui. Am motive să iubesc această săptămână din martie, săptămână care ţine până-n şapte sau opt şi se stinge apoi în aşteptarea alteia care va veni la anul sau la sfârşitul lunii, sau la sfârşitul veşniciei, învrednicită cu speranţe. La mulţi ani, deci, dragele mele, dragele noastre, vouă care respiraţi aerul gândului meu iar eu nu mă mai satur să vă spun cât de mult vă iubesc. E o primăvară care se strecoară discret pe lângă umerii încordaţi ai politicii, face slalom printre trupele ruse din Crimeea şi poposeşte, iată, în călimara mea cu sentimente. Să ne facem timp, niţel, şi pentru ea.