Refondarea stângii democrate

Democraţia modernă s-a născut odată cu statul-naţiune. Tot atunci s-a născut şi social-democraţia. Ea a apărut în concurs cu alte două ideologii: naţional-conservatorismul şi liberalismul. Cu toate încercau să răspundă nevoii oamenilor de securitate.

Naţionalismul susţinea că securitatea se poate realiza prin solidaritatea celor având aceeaşi origine etno-culturală. Securitate, deci, prin excludere. Liberalismul opta pentru libertate ca bază a securităţii. Abordarea sa era transetnică dar inegalitară şi de aceea tot exclusivistă. În replică socialismul, la rându-i tot transetnic, aşeza în centrul concepţiei sale egalitatea. La securitatea indivizilor egali se putea ajunge prin solidaritatea comunităţii, adică prin integrare iar nu prin excludere (naţională sau socială).

Dacă naţionaliştii doreau un capitalism care să lucreze pentru naţiune iar liberalii unul dedicat individului, socialiştii voiau să civilizeze capitalismul, respectiv să îl pună în slujba cetăţenilor. Cum cetăţenii erau organizaţi politic în graniţele statului-naţiune, stânga se exprima tot în context naţional, cu diferenţa că pentru ea naţiunea civică trecea înaintea celei culturale. Fiecare dintre aceste curente a evoluat în timp. Dacă, însă, neo-conservatorismul şi neo-liberalismul se construiesc tot în jurul ideii de comunitate culturală organică şi de libertate a indivizilor inegali apăraţi de statul minimal, socialismul a cunoscut o repetată refondare. După primul război mondial social-democraţia a renunţat la violenţă ca mijloc pentru obţinerea puterii şi transformarea forţată a societăţii într-o colectivitate de proletari. După cel de-al doilea război mondial s-a desprins de marxism şi astfel de proiectul naţionalizării proprietăţii ca premisă a justiţiei sociale.

După Războiul rece social-democraţia europeană se vede confruntată cu nevoia unei noi refondări. Motivele sunt multiple. Pe de o parte, ideile sale de solidaritate şi echitate socială au fost preluate de ideologiile rivale. Pe de altă parte, partidele politice concurente care au integrat ideile stângii în discursul naţionalist şi liberal au mai mult succes la nivelul po-liticii naţionale. În fine, în condiţiile globalizării, agenţii economici care controlează resursele indispensabile integrării sociale s-au refugiat la nivel trans-naţional, acolo unde scapă controlului politic şi de unde îi sprijină pe actorii naţionali tocmai întrucât braţul acestora nu-i poate ajunge. În paralel, frica de excludere împinge o populaţie, tot mai puţin popor, spre forme de socializare arhaice purtătoare ale pericolului confruntării violente.

Pe atare fundal, refondarea stângii democrate înseamnă transferul accentului pe proiectul transnaţional; în speţă transformarea discursului naţional în discurs european. Iată tema principală a dezbaterilor stângii europene astăzi. Prinsă în gherila politică dâmboviţeană stânga românească lipseşte din acest efort. Este doar un alt aspect al defazării istorice în care se găsesc românii.

Democraţia modernă s-a născut odată cu statul-naţiune. Tot atunci s-a născut şi social-democraţia. Ea a apărut în concurs cu alte două ideologii: naţional-conservatorismul şi liberalismul. Cu toate încercau să răspundă nevoii oamenilor de securitate.

Naţionalismul susţinea că securitatea se poate realiza prin solidaritatea celor având aceeaşi origine etno-culturală. Securitate, deci, prin excludere. Liberalismul opta pentru libertate ca bază a securităţii. Abordarea sa era transetnică dar inegalitară şi de aceea tot exclusivistă. În replică socialismul, la rându-i tot transetnic, aşeza în centrul concepţiei sale egalitatea. La securitatea indivizilor egali se putea ajunge prin solidaritatea comunităţii, adică prin integrare iar nu prin excludere (naţională sau socială). Dacă naţionaliştii doreau un capitalism care să lucreze pentru naţiune iar liberalii unul dedicat individului, socialiştii voiau să civilizeze capitalismul, respectiv să îl pună în slujba cetăţenilor. Cum cetăţenii erau organizaţi politic în graniţele statului-naţiune, stânga se exprima tot în context naţional, cu diferenţa că pentru ea naţiunea civică trecea înaintea celei culturale. Fiecare dintre aceste curente a evoluat în timp.

Dacă, însă, neo-conservatorismul şi neo-liberalismul se construiesc tot în jurul ideii de comunitate culturală organică şi de libertate a indivizilor inegali apăraţi de statul minimal, socialismul a cunoscut o repetată refondare. După primul război mondial social-democraţia a renunţat la violenţă ca mijloc pentru obţinerea puterii şi transformarea forţată a societăţii într-o colectivitate de proletari. După cel de-al doilea război mondial s-a desprins de marxism şi astfel de proiectul naţionalizării proprietăţii ca premisă a justiţiei sociale. După Războiul rece social-democraţia europeană se vede confruntată cu nevoia unei noi refondări. Motivele sunt multiple. Pe de o parte, ideile sale de solidaritate şi echitate socială au fost preluate de ideologiile rivale. Pe de altă parte, partidele politice concurente care au integrat ideile stângii în discursul naţionalist şi liberal au mai mult succes la nivelul po-liticii naţionale. În fine, în condiţiile globalizării, agenţii economici care controlează resursele indispensabile integrării sociale s-au refugiat la nivel trans-naţional, acolo unde scapă controlului politic şi de unde îi sprijină pe actorii naţionali tocmai întrucât braţul acestora nu-i poate ajunge. În paralel, frica de excludere împinge o populaţie, tot mai puţin popor, spre forme de socializare arhaice purtătoare ale pericolului confruntării violente.

Pe atare fundal, refondarea stângii democrate înseamnă transferul accentului pe proiectul transnaţional; în speţă transformarea discursului naţional în discurs european. Iată tema principală a dezbaterilor stângii europene astăzi. Prinsă în gherila politică dâmboviţeană stânga românească lipseşte din acest efort. Este doar un alt aspect al defazării istorice în care se găsesc românii.