Regele care s-a opus feudalizării României

Am recitit cam tot ceea ce a zis Regele după 1990. El a spus că “politica poate aduce prejudicii, dacă e aplicată în disprețul eticii”, că “instituțiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci și de etică”, că “democrația trebuie să îmbogățească arta cârmuirii, nu să o sărăcească”, dar și că “lucrurile cele mai importante de dobândit, după libertate și democrație, sunt identitatea și demnitatea”, fără a uita să precizeze că “elita românească are aici o mare răspundere”.

Și sigur că astfel ajungem să vorbim, din nou, de mobilitatea socială și de principiul activ al acesteia, care - potrivit lui Vilfredo Pareto - e circulaţia elitelor. Fiindcă-n capitalism există totdeauna în vârful scării sociale persoane care sunt bogate şi importante din punct de vedere politic, dar ele-s mereu altele.

Deci, într-o societate capitalistă, există o continuă mobilitate: săracii se îmbogăţesc, iar descendenţii celor bogaţi îşi pierd averile şi devin săraci. Spre deosebire de feudalism când aristocrații deţin averi importante sute de ani, pot fi duci, conți sau baroni independent de calităţile, talentul, caracterul sau morala lor.

La noi însă, paradoxal, monarhia e elementul progresist. Ea vrea să transcendă și să se muleze pe nevoile poporului, în condițiile în care societatea se feudalizează, din cauza lipsei de educație.

Societatea românească e dominată de cei numiți de Ion Iliescu capitaliști de cumetrie, baroni care încearcă să-și păstreze privilegii prin moştenire şi interzic circulaţia elitelor, ca urmare a limitării creării clasei de mijloc, ce alimentează elitele.

Și, surprinzător, vine cel mai important aristocrat al țării să afirme: “Concurenţa stimulează individul”. Și să conchidă: “Conducătorii de acum sunt educaţi într-un anumit fel, or, e foarte greu să-şi schimbe mentalitatea (…) dacă se continuă aşa cum e acum, nu ajung douăzeci de ani, cum spunea Brucan”.