x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Reginele crimei

0
Autor: Andrei Bacalu 15 Apr 2011 - 17:09
Reginele crimei


161373-do-not-cross-crime-scene.jpgExistă o elegantă şi bogată tradiţie a sexului frumos în literatura poliţistă de limbă engleză. Un început modest, pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, Anna Katharine Green, cea care l-a creat pe Ebenezer Gryce, reprezentant al Poliţiei metropolitane din New York. A urmat nemuritoarea Agatha Christie, autoarea care se află pe locul trei în statistica vânzărilor de carte, două miliarde de exemplare, cifră depăşită doar de Biblie şi de Shakespeare. Din fericire, succesul comercial păleşte în faţa unor personaje  precum fermecătorul Hercule Poirot, profesionistul care îşi foloseşte „micile celule gri”, sau, cu nimic mai prejos, detectiva amatoare Miss Marple.

Dorothy L. Sayers nu s-a mulţumit să inventeze perechea de detectivi şi amorezi, Lordul Peter Wimsey şi scriitoarea Harriet Vane, ci a mai scris romane, nuvele, poezii şi eseuri. Succesul romanelor poliţiste nu a impresionat-o, ea era mult mai mândră de traducerea Divinei Comedii, capodopera lui Dante Alighieri. Cu o biografie tragică şi agitată, Patricia Highsmith are un antierou pe măsură, talentatul domn Ripley, la fel de fascinant şi de monstruos ca personajele care se întâlnesc pe tren şi nu se mai pot despărţi.

La rândul său, Phyllis Dorothy James, baroana James of Holland Park, membră a Camerei Lorzilor, l-a inventat pe arătosul poet şi detectiv, inspectorul Adam Dalgliesh. Celebră sub numele mult mai modest P.D. James, scriitoarea susţine că femeile sunt mai sensibile la detaliile vieţii cotidiene, implicit mai convingătoare atunci când scriu romane poliţiste.

Un loc aparte i se cuvine doamnei Mary Higgins Clark, care, scuzată fie-mi nepoliteţea, la 83 de ani produce cel puţin o carte pe an şi a reuşit până acum să vândă 100 de milioane de exemplare doar în Statele Unite. Secretul succesului său pare să fie perseverenţa. Primele patruzeci de manuscrise i-au fost refuzate şi abia în 1956 reuşeşte să publice o schiţă. A lucrat ca secretară şi ca însoţitoare de bord la compania Pan Am (de mult dispărută) şi are intenţia să-şi continue activitatea încununată de succes chiar şi postum, urmând exemplul dat de Ian Fleming şi Robert Ludlum.

Câteva detalii puse în evidenţă de Linda de Roche, autoarea unui studiu critic al vieţii şi operei doamnei Clark:

– 6 ucigaşi în serie;

– 25 de titluri bazate pe piese de muzică uşoară;

– 8 răpiri;

– 5 medici personaje negative;

– 21 de asasinate comise de soţi.

Forma tradiţională, conservatoare, a romanelor ei s-a dovedit foarte rezistentă în faţa noului val de romancieri cum ar fi Michel Connelly, Janet Evanovich, Harlan Coben sau Lee Child. Nu numai atât, dar a rezistat la diverse mode, ca de exemplu cea a povestirilor detective în mediul medical, romanele cu avocaţi şi tribunale, poveştile condimentate cu teorii ale conspiraţiei sau pur şi simplu aşa-zisele biografii ale ucigaşilor în serie. Fără să-şi schimbe maniera sau genul, doamna Clark îşi cucereşte şi păstrează respectul cititorilor şi succesul de public.

Eroinele ei sunt de regulă femei inteligente, frumoase, care ştiu să se descurce în situaţii periculoase şi să-şi recapete libertatea ameninţată sau pierdută pentru o vreme. Sunt ambiţioase şi independente, medici, avocaţi sau se ocupă de decoraţiuni interioare. Se nimeresc în librării în fiecare an la începutul lunii aprilie, în vreun nou roman, disponibil pentru cititoare, cât mai aproape de Ziua Mamei.

Doamna Clark scrie în fiecare zi, începând cu ora 9 şi jumătate dimineaţa şi până spre seară. Îşi caută inspiraţia prin ziare şi lucrează cu doi consultanţi, un fost detectiv şi un fost sergent de poliţie, care o ajută cu descrierea detaliilor procedurale şi a atmosferei din secţiile de poliţie. De exemplu, aşa s-a aflat că detectivii nu merg pe jos, numai cu maşina, indiferent de distanţă, pe când sergenţii sunt mai ales pietoni.

Există şi lucruri pe care nu le vom găsi în romanele semnate de Mary Higgins Clark. Oricât am căuta, nu vom întâlni doi parteneri care trăiesc în concubinaj, oricât de învechit ar parea termenul. Nimeni nu înjură, nu blestemă, nu foloseşte cuvinte care nu pot fi tipărite. Nu ne vom întâlni nicicând cu victime însângerate sau mutilate, aşa cum se întâmplă în romanele altor autori de succes.

Autoarea nu are de gând să-şi mai domolească ritmul. Poate că exagerează puţin, dar s-a gândit şi la un plan pe care l-am putea numi de odihnă activă în lumea de apoi. În sicriu vor fi neapărat introduse un caiet de notiţe mare (din cele cu arc), câteva creioane şi pixuri şi o sticlă cu vin. Şi doamna Clark declara: „Cu restul mă descurc eu!”

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de