Reglementarea financiară în UE

Ultima întâlnire a miniştrilor de Finanţe din UE a reconfirmat decizia din iunie a.c. de a înainta cu formarea unor instituţii de reglementare şi supraveghere a pieţelor financiare la nivelul Uniunii. S-a decis ca nu mai târziu de începutul lui 2011 să înceapă să funcţioneze Consiliul European pentru Risc Sistemic (ECSR), care să se ocupe de supravegherea macroprudenţială a pieţelor financiare din Uniune.

Totodată se va merge înainte cu constituirea unor autorităţi specializate care să judece situaţia pe pieţe specifice: cea bancară, cea a asigurărilor şi cea a hârtiilor de valoare. ECSR va fi în strânsă legătură cu Banca Centrală Europeană BNCE, care va oferi suport logistic şi informaţia necesară. O mare dispută, care va continua, este în ce măsură aceste organisme vor căpăta atribuţii de reglementare şi supraveghere care să precumpănească, dacă este cazul, asupra celor la nivel naţional.

Fapt este că, în ultimă instanţă, povara unor eşecuri în lumea financiară, care au impact de natură bugetară, sunt suportate de plătitorii de taxe naţionali. Adică, nu bugetul Uniunii este cel chemat să acopere pierderi ale unor instituţii financiare private, iar dacă se întâmplă aşa ceva aceasta are loc într-un mod indirect, mai puţin vizibil. Nerezolvarea acestei mari chestiuni fiscale, în condiţiile pieţelor comune din Uniune, este piedica esenţială în formarea unui sistem de reglementare şi supraveghere cu forţă la nivel european.

De altfel, criza economică de acum a demonstrat că, deşi efectele de contagiune sunt foarte puternice, guvernele naţionale sunt cele care sunt chemate să stăvilească iureşul turbulenţelor.

Dar mai este un aspect care merită să fie subliniat şi pe care am avut posibilitatea să îl evoc într-o intervenţie în Parlamentul European în toamna lui 2008. Armonizarea legislaţiei în UE în domeniul pieţelor financiare are sens şi este nevoie de instituţii cu prerogative (nu numai de mediere) la nivelul Uniunii. Dar ce contează, în esenţă, sunt conţinutul reglementărilor şi natura supravegherii. Fiindcă, de pildă, dacă în Franţa şi Germania s-ar fi adoptat sistemul de reglementare slabă (light-touch) din Marea Britanie s-ar fi mers într-o direcţie greşită.

Deşi, trebuie spus, că influenţa modelului anglo-saxon s-a simţit de mai mult timp pe Continent pe pieţele financiare, ceea ce a favorizat criza actuală. Ideea este că uniformizarea/armonizarea poate fi greşită, sau bună. De aceea este remarcabil ca raportul grupului de Larosiere (solicitat de preşedintele Comisiei, Barroso) şi raportul lordului Turner (care este şeful Autorităţii privind Serviciile Financiare, în Marea Britanie) sunt în conso-nanţă - ambele reclamă o reglementare mult mai severă a pieţelor financiare, ca arie de cuprindere şi conţinut.

Lordul Turner a surprins pe mulţi atunci când a sugerat chiar introducerea unei taxe Tobin, idee ce este susţinută acum şi de FMI (şi eu sunt adeptul unei asemenea taxe, care are menirea, între altele, să reducă redundanţa în sistemul financiar). Iar Mervyn King, guvernatorul Băncii Angliei, a sugerat revenirea la o legislaţie care să separe investment banking de operaţiunile bancare obişnuite (şi cu această teză sunt de acord).

Nu puţini în City-ul londonez fac mare caz de numirea lui Michel Barnier drept comisar pentru piaţa internă (ce cuprinde şi serviciile financiare) ar trebui să ţină cont de două chestiuni: reformele de acum privesec rolul industriei financiare în Europa şi în lume; ideile lordului Turner sunt apropiate de ideile promovate de tandemul Paris-Berlin în materie de reglementare şi supraveghere financiară.