Reportaj de la propria moarte

Nu m-am topit după el pe vremea lui Ceauşescu. Ascultam, câteodată, la radio, Cenaclul Flacăra. Când a venit prima (şi ultima) oară la Sinaia, a fost o magie pe suprafaţa pe care-mi place mie să o poreclesc Templul fotbalului, stadionul Carpaţi. Când trebuia să vină a doua oară, n-a mai venit. Fiindcă spectacolul urma tragediei de la Ploieşti. Care l-a făcut pe Ceauşescu să închidă un fenomen social precum Cenaclul Flacăra...

I-am fost, peste vreo 15 ani, invitat în emisiunile nocturne pe care le realiza, întâi la Antena 1, apoi la Tele 7 abc. Când m-a sunat prima oară Condurăţeanu, să mă invite în numele lui la emisiune, m-au lăsat picioarele. M-a plăcut până la entuziasm. Şi eu pe el, în ciuda faptului că era chiar mai ciufut decât mine. Sau poate chiar din acel motiv meschin! Peste câţiva ani, i-am scris, în strania calitate deoficial guvernamental, hectare de răspunsuri la interpelările parlamentare pe tema unei privatizări. Nu s-a împăcat niciodată, în ciuda raţiunilor economice şi politice, cu gândul că ungurii au luat Sovata. Şi mi-a bătut mereu, elegant, obrazul pe chestia asta.

Ne-am regăsit, peste alţi ani, în paginile Jurnalului Naţional. El, colaborator exponenţial şi privilegiat, eu, comentator şi, ulterior, redactor şef. Ciutacu, redactor şef al ziarului unde scria Păunescu, bizară situaţie. Ceva mai încolo, mi-a devenit invitat (la fel de) privilegiat. Şi mai bizar, Ciutacu întreba, Păunescu răspundea. Şi, în pauzele publicitare, îmi scotea, cu simpatie, ochii: "Eşti incredibil, cu aerul tău de băiat bun, scoţi ce vrei de la mine!"Ultima oară a fost, în carne (din ce în ce mai puţină) şi oase, într-un studio de televiziune, la mine. Era aproape nedeplasabil. Am crezut că pică tavanul pe mine când a intrat livid în studio. Am dus greu la capăt emisiunea şi am avut o stare de rău fizic toată noaptea. Dimineaţă, la prima oră, sms: "Am făcut şi noi ceva rating sau n-a interesat pe nimeni ce-am vorbit?"

Aşa am ţinut-o, din sms în sms, cu rare convorbiri telefonice, până la ziua lui. Am ajuns acolo, am plecat la emisiune, m-am întors în crucea nopţii şi am stat cu el, cu Dorel Vişan şi cu vreo câţiva apropiaţi până la ora când se pun scaunele pe mese. El era sfârşit fizic, pe mine m-a terminat psihic. Între timp îşi anunţase în avans, într-un editorial scris pentru Jurnalul Naţional, pieirea fizică. N-am fost în stare să-l sun după ce s-a internat, dar ştiam tot. Inclusiv care era termenul-limită. Poate tocmai d-aia, dintr-o laşitate pe care mi-o asum tardiv, nu l-am apelat. Ce-a făcut în spital nu mă miră. Cred că am apucat, cât de cât, să-l cunosc. Ştiam că va scrie, poezie şi editoriale, până-şi va da ultima suflare, ştiam că orgoliosul din el se va hrăni cu gândul că până şi gunoaiele umane care l-au înjurat în viaţă îl vor slăvi în suferinţă şi, mai ales, după ea. Dar nu-mi puteam închipui că va reuşi performanţa unică de a scrie reportajul propriei sale morţi.