x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Reportaj la fundatie

Reportaj la fundatie

de Tudor Octavian    |    26 Oct 2005   •   00:00

Reporterul cantarea pe putin o suta cincizeci de kile. Nu s-ar fi mirat nimeni daca s-ar fi aflat ca, inainte de a scrie interviuri pentru o revista pedagogica, omul indoise fiare la un circ.

Cand s-a trezit fata-n fata cu namila de ziarist, profesorul de istorie Iovita Butucel, care nici n-ar fi putut avea un nume mai potrivit, si-a dat seama ca se fudulise degeaba. Daca era sa tina minte cineva ceva, atunci colegii asta aveau sa-si aminteasca. Nu faptul ca pirpiriul de Butucel acordase un nou interviu despre fundatia sa "Mladite stramosesti", ci ridicolul situatiei. Si macar daca uriasul ar fi avut un casetofon. Insa isi lua notite cu pixul intr-un carnetel cat o palmuta de elev de la elementara. Tot timpul cat au discutat despre fundatie, Iovita Butucel s-a simtit tentat sa-l intrebe: "Da’ va da voie sa fiti atat de mari?".

Cine intra in cancelarie ramanea o clipa ca rastignit in pragul usii. Din spate, reporterul aducea a orice, nu a om. O movila cenusie rasarita nu se stia cum in mijlocul odaii, iar in varf o claie de par. E adevarat, meseriile n-au categorii de greutate, ca boxul sau halterele. In principiu, un poet de doua sute de kilograme se cheama tot poet, exact ca un sfrijit de cincizeci, pe care nu ti-l poti imagina decat cu ochelarii cazuti pe nas si cu un teanc de hartii in mana. Nu ca poetul de doua qintale n-ar vibra la fel de intens ca deshidratatul sau confrate la adierea primei iubiri sau la sublimul unui apus de soare la Mamaia. Dar, oricat de emancipat ai fi, cand vine vorba despre minoritatile sexuale sau despre alfabetizarea tiganilor batrani, in prezenta unui jurnalist matahalos, caruia i se aude forfoteala din mate de la cativa metri si care are asa, un soi de halou biologic, ca un rinocer in calduri, nu poti scapa de senzatia ca participi la o uzurpare de rosturi.

Dupa Revolutie, liceul unde preda Butucel era vizitat saptamanal de reprezentantii unor fundatii straine. Faptul se explica prin aceea ca toti erau profesori, presedinti, directori onorifici si administratori generali la cate doua-trei fundatii deodata. O vreme, a fost distractiv. Mai bine zis, pana ce colegii lui Butucel si Butucel insusi au inteles ca strainii colindau Romania nu ca sa dea bani, ci ca sa capete.

Fundatia "Mladite stramosesti" a lui Iovita Butucel era infratita cu una din Nigeria, numita "Tulpini ancestrale", careia ii trimitea tricourile si imbracamintea primita ca ajutor din Germania, de la Fundatia "Glasul patriei". Despre asta voia sa scrie reporterul cel matahalos, despre cum mai mergea fratia pe baza de maiouri, tricouri si sacouri dintre cele trei tari. La plecare, simtindu-se vinovat pentru ca nu-i placea omul Iovita Butucel, s-a razbunat pe soarta si i-a facut acestuia cadou o masina de scris nou-nouta, primita cu sigiliul intreg de la nemti. Daca Iovita Butucel nu fusese curios sa o scoata din cutie era fiindca stia ce-i inauntru: o masina de scris in stare perfecta, dar cu tastatura japoneza.
×
Subiecte în articol: editorial butucel iovita butucel