Responsabilitate şi solidaritate în UE

Statele zonei Euro au suportat mai bine efectele crizei economico-financiare globale. Iată motivul pentru care atât în interesul celorlalţi membri dar şi al UE în ansamblu ar trebui ca extinderea respectivului spaţiu să fie grăbită.

Până atunci, însă, prăbuşirea economică a Greciei a testat capacitatea statelor aparţinând Uniunii monetare de a reacţiona solidar în sprijinul celor în necaz. Marii contributori ai UE şi în special Germania au pus înaintea solidarităţii principiul responsabilităţii în gestiunea economică a celor care fac apel la ajutor. Alături de aceasta există, totuşi, şi o altă responsabilitate: cea comună pentru coeziunea economică, socială şi teritorială a UE. A corela atari principii pare dificil.

Guvernarea comună este unul din răspunsuri. Ea presupune corelarea politicilor fiscale şi a celor de dezvoltare iar nu numai impunerea unor parametri macro-economici care nu ţin seama de decalajele dintre state. În afara unei asemenea soluţii, este nevoie şi de instrumente curative precum acel Fond Monetar European capabil să mobilizeze împrumuturi cu dobânzi reflectând bonitatea şi credibilitatea colectivă, pe care apoi să le redirecţioneze către cei în nevoie ferindu-i astfel de atacurile speculative ale creditorilor.

Salvarea statelor din zona Euro este, desigur, importantă şi pentru ceilalţi membri ai UE întrucât tot ceea ce ar afecta negativ situaţia celor dintâi este de natură să reducă posibilitatea de a sprijini dezvoltarea celor din urmă. Cu toate acestea nici tratamentul acordat statelor din afara zonei Euro nu trebuie neglijat.

România, de pildă, ar putea susţine un vast program de investiţii strategice, crea locuri de muncă şi menţine consumul intern dacă ar reuşi să utilizeze integral fondurile europene rezervate ei. Problema este că accesul la respectivele fonduri este condiţionat de cofinanţare. Or, dacă statul român ar asigura partea sa de contribuţie deficitul său bugetar va depăşi nivelul cerut pentru intrarea în zona Euro.

În atari circumstanţe Guvernul ar trebui să facă o alegere dureroasă: fie să asigure cofinanţarea proiectelor care se califică pentru accesul la fondurile structurale şi să amâne intrarea în zona Euro, fie să menţină parametrii necesari accesului în zona Euro la termenul stabilit cu preţul stagnării economice şi al ieşirii din criză prin măsuri dureroase sub aspect social.

În cazul din urmă, consecinţele negative vor fi suportate şi de UE întrucât, dincolo de posibila instabilitate politico-socială consecutivă măsurilor macro-economice dure adoptate de România, zona Euro ar urma să se extindă prin incorporarea unei economii poate echilibrate dar debilizate. Or, am mai spus-o, soliditatea monedei este dată de soliditatea economiei din spatele ei.

Unor asemenea dileme UE trebuie urgent să le găsească o soluţie. Acesta va fi un alt test al capacităţii de a salva ideea Uniunii economice şi monetare.