x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Resuscitarea Atlantidei

0
10 Mai 2010 - 00:00
 Resuscitarea Atlantidei Cristian Marcu/Jurnalul Naţional


Trăiam în plină Republică Socialistă România,
În ea şi asupra ei deschisesem ochii de adolescent,
Ca mulţi alţi compatrioţi, trecusem prin toate,
Prin bune şi rele, prin interdicţii şi libertăţi,
Cu tata - puşcăriaş politic, cu bunicul - la fel,
Umilinţe şi semne de demnitate, toate-toate,
Sărăcie umilitoare şi prosperitate reală,
Cenzură şi libertate, blazare şi speranţă,
Plugul cu boi şi bucuria dezvoltării,
Cărţile vechi şi oraşele noi, România întreagă,
Când, pe la începutul anilor 80, a început
Să se simtă un fel de scufundare lentă,
Aproape insesizabilă, pentru mulţi compatrioţi,
Un rău care nu se exprima limpede, ci se insinua
În subconştientul unor neliniştiţi ca mine,
Ţara mea trecuse la perioada lentei scufundări.


Am scris în acei ani o carte apocaliptică,
Numită, programatic aproape şi tensionat,
„Ultima noapte pe Atlantida" şi în care,
Nu doar cumplita senzaţie că apa ne urcă pe trupuri
Dădea nume neliniştii mele de om al uscatului
Dar şi, mai cu seamă, îngrozitoarea senzaţie
Că orice avertisment cu privire la înecarea ţării
Este luat în derâdere şi chiar pedepsit,
Se întărea, prin toate mijloacele propagandistice,
Lozinca neştirbitei noastre infailibilităţi,
Declamam, în stări de trezie şi în stări de somnolenţă,
Aceeaşi lozincă asiguratoare, potrivit căreia
Socialismul a învins definitiv la oraşe şi sate,
Ceea ce inducea în conştiinţele noastre refuzul scufundării,
Cum să se înece o ţară eminamente uscată?


Descriam obsedat săli de judecată demente,
În care, cu apa până sub bărbie, judecătorii condamnau drastic
Pe inculpatul care susţine că apa urcă mai sus de glezne
Şi că Atlantida ar fi în pericol de scufundare,
Presărasem în această tragedie ireversibilă scene
De dragoste, de refugiu, de duioşie şi sacralitate,
Probabil încercam eu însumi, ca şi triştii mei eroi,
Să avertizez, măcar să atrag atenţia, să anunţ
Că ne scufundăm, cu ţară cu tot în noroi,
Şi că nu trebuie pedepsiţi cei care anunţă dezastrul,
Nu neapărat pentru că ar mai fi putut face cineva ceva,
După ce nenorocitul proces al prăbuşirii începuse,
Dar măcar atât, să nu fie asasinaţi aducătorii veştilor proaste,
Măcar atât, să nu creăm premisele răzbunării după moarte,
Măcar atât, să recunoaştem realitatea Atlantidei.


Dar zgomotul marilor manifestaţii acoperea
Orice efort de luciditate şi de avertisment.
Ni se spunea că mergem şi ni se cerea să spunem
Că mergem din succes în succes, hotărât,
Iar judecătorii îi certau pe toţi cei care, ca şi mine,
Atrăgeau atenţia că apa a urcat şi urcă să înece ţara
Acuzaţiile se rosteau, de la un moment încolo, mai greu,
Pentru că judecătorilor le intrase apa în guri şi ei o scuipau,
Bolborosind că nu există nici pic de apă care să ne pericliteze,
Precum nici sentinţele nu se mai auzeau distinct din cauza apei,
Din care judecătorii îşi ridicau pentru scurtă vreme capetele,
Tot mai confuz bolborosind că anunţarea apei e un delict
Şi că o asemenea propagandă criminală e inadmisibilă.


Conţinutul cărţii mele, „Ultima noapte pe Atlantida",
S-a revărsat otrăvit şi asupra destinului ei de carte,
Pe care până azi, iată, n-am reuşit s-o public,
Dar la care mă refer izbăvitor ca la o răscruce
Şi, după ce Republica Socialistă Atlantida a expirat,
Reiau tema ţării în prăbuşire, astăzi, când România
Se scufundă fără niciun sprijin, tragic, în noroi,
Poporul ei, scos treptat afară din istorie,
Suferă de lipsă de întrebuinţare, de împuţinare a pâinii,
De distrugere a orizontului către ziua de mâine,
De singurătate contagioasă şi de cătuşe,
De viaţa în menghină şi de minciună, urâtă,
E tot mai acută şi mai răspândită senzaţia
Că în România, sărmană Atlantidă, nu se mai poate trăi.
Pluralismul opiniilor, care ar fi trebuit să ducă la adevăr,
Protejează în mod paradoxal minciuna şi confuzia,
O bombă de noroi va exploda în curând în sferele înalte,
Tot mai multe maternităţi vor să se declare cimitire.


Dar o întoarcere la unul din textele cărţii scufundate,
„Ultima noapte pe Atlantida",
Scrisă şi publicată parţial acum trei decenii,
Ne-ar putea procura sentimentul primenitor
Că ascultăm un buletin de ştiri din zilele noastre,
Pe ideea că totul merge bine şi că va fi şi mai bine,
Că nu ne ameninţă nicio primejdie de nicăieri
Şi că n-avem de ce să ne temem de venirea apei,
Din moment ce noi, în frunte cu liderii oficiali,
Construim aici, definitiv şi disperat,
Praful şi pulberea.
Atlantida există. Atlantida e resuscitată. Aleluia.
7 mai 2010    
Strategia
Eu în viaţa mea v-am mai vorbit
despre Atlantida tuturor succeselor,
despre Atlantida tuturor realizărilor,
aşa am făcut noi,
aşa am învăţat noi să trăim,
numind invers realităţile.
Toate dezastrele noastre
au căpătat nume de flori,
tuturor prăpăstiilor noastre
le-am ridicat arcuri de triumf,
aşa am trăit noi,
aceasta a fost tragedia noastră,
de aceea nu ne-a putut învinge nimeni,
murim invincibili,
murim strigând „Trăiască!"
şi-acest înec îl vom numi secetă
şi zeului mării îi vom cere
o cotă sporită de apă
şi vom pune ziarele noastre
să glorifice
nobila existenţă a continentului uscat
şi atât de tare vom falsifica totul,
că dacă, vreodată, noi, aceştia,
care murim minţind,
ne-am trezi din adâncul de apă
noi înşine am fi convinşi
că tot ce minţisem este adevărat,
pe undeva pe lume tot există
o ţară sfântă, niciodată tristă,
un continent ce nu s-a scufundat.
1980                                                                                       
                                                                                                      



Vă vorbeşte un atlant
Corabie de vicii şi erori,
nu-i iad puterea ta să o închidă,
chiar dacă ai muri de mii de ori,
nu te-ai spăla de crimă, Atlantidă.

Ne ţii aici ca valurile-n lanţ,
pedeapsa ta ne place şi ne arde,
suntem prin obligaţie atlanţi,
la tine condamnaţi ca şi la moarte.

Microbii tăi nervoşi prin univers
fac stelele să fie sanatorii,
contururile tale s-au şi şters,
tu eşti un cer cu margini provizorii.

Au putrezit coroanele pe prinţi,
nici unul n-a putut ajunge rege,
nu se mai nasc copii, nu mor părinţi
şi arbitrariul e suprema lege.

Atlanţii când ridică puşcării,
chiar inima tot în cătuşă bate,
ai ei constructori permanent cheflii
mai cântă cântece de libertate.

Nu mai există fân, se paşte cocs,
chiar pâinea este tranzistorizată,
trăiesc atlanţii sacrul paradox
de-a pedepsi ce cântă totodată.

Nu-i iad mai mare decât zeama ta,
ai să te verşi din iad în purgatoriu,
vei rătăci plângând din stea în stea,
sinistru, agresiv şi iluzoriu.

O, Atlantida mea, bolnavă eşti,
cu stări sublime şi cu stări putride,
depozit de legendă şi poveşti,
eşti, singură, mai multe Atlantide.

Eu te iubesc şi mor de mâna ta,
istoria ţi-o scriu cu mâna stângă,
atâta timp cât dreapta îmi va sta
minciuni despre atlanţi cu spor să strângă.

Atlanţii vieţuiesc duplicitar,
minţind cu bucurie des şi suplu,
atât de mult pătrunşi de-acest coşmar
că ei şi ea trăiesc aproape dublu.

O Atlantidă respirând real
cu toate ale ei, fireşti şi simple,
şi-o alta, păcălind monumental
pe cei ce vor în bine să o schimbe.

O insulă pe cale de-a muri
într-o greşeală lungă şi profundă,
câte puţin în fiecare zi,
iubita noastră ţară se scufundă.

Aveam de la bătrâni un fel de nai,
cel ce putea furtuna s-o priceapă,
şi azi când lângă buze îl luai
n-a mai cântat, ci clipocea de apă.

Suntem aproape-n fundul unei mări,
industriile morţii ne apasă,
dar nu simţim, ne-am învăţat călări,
aici, pe fundul mării, ca acasă.

Dar noi ne-am scufundat încet, încet,
fântânile izvoarele îşi varsă,
purtată pe-un hilar şi şters afet
temuţi în moarte dinspre trista farsă.

Cui să mă rog? E apă peste tot,
un sanctuar de bălţi neînnoite,
noi nu mai mergem, noi trăim înot,
şi cerul nici un semn nu ne trimite.

Pământ neomenos, cum te scufunzi
şi tu petreci, eşti iar în sărbătoare,
alene urcă mările pe munţi,
şi noi care uitasem cum se moare!

Eşti apăsată iarăşi de păcat,
de tribunale care mint întruna,
de mult urma să te fi scufundat
de te-atingea cu o sclipire luna.
1980                                                                                         
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de