Reţeta unei nevroze ( IV )

În urmă cu trei săptămâni  am început  povestea periplului meu pe la uşile Casei Scânteii, până la urmă un experiment ce începea să mă amuze. După câteva încercări nereuşite de a trezi conştiinţa planetar-ecologică în VIP-urile condeiului de presă, un rest de luciditate  - care rămâne pe undeva şi celui mai neghiob epigon al Cavalerului Tristei Figuri  - îmi permitea să mă  văd tot mai bine. Îmi era clar că o permanentă rubrică de mediu nu era dorită în niciun cotidian.

Mă pomeneam  dimineaţa în Gara de Nord.  Abia coborât din tren, cu ochii uscaţi de nesomn – nu pot dormi în tren - , călcam ca un prunc neînvăţat cu mersul de-a lungul unui peron amorţit ce-mi părea de-a dreptul   neospitalier, scos  dinaintea mea ca  dintr-un tărâm străin.  Era peronul ostil, nu eram eu de pe-acolo? Ieşeam din clădire şi abia atunci observam trecătorii. Ei nu erau călători. Ei erau de acolo cu siguranţă şi vieţuiau aşa. Ocupaţi, alergând pe trotuare sau încapsulaţi  în maşini, fiecare cu treaba lui, fără îndoială una importantă. Doar eu umblam  contra curentului, scăldat în masa agitată care, dintr-o dată, mă făcea să înţeleg diferenţa dintre viu şi vioi. Cu gândul la câteva simboluri viguroase  – pădurea, apele şi fiarele fiind printre acestea – diferenţa era stridentă. Bine că nu se văd gândurile - îmi spuneam câteodată, jenat de totala mea lipsă de pragmatism, atât de evidentă mie în forfota fluidului stăpânit de telefoane mobile, clacsoane, frâne şi acceleraţii, dar prin care simţem că trec  neatins, ca un cuţit uns printr-o apă rece.

Întâlnirile cu oamenii de presă se încadraseră între convingerea lor că  “La mediu, România încă stă bine, nu e cazul ” şi un argument unic, tras la indigo,  la pronunţarea căruia, invariabil,  glasurile căpătau o nuanţă sfâşietoare de regret: “ Da, înţeleg ce spuneţi, poate că ar trebui, dar tema asta nu face rating”. Era mai mult decât evident că omul  din faţa mea ar fi vrut să mă ajute însă nu putea în condiţiile lipsei “aplauzelor”. Dinaintean atâtor indivizi “bidimensionali” nu îmi mai rămăsese decât să îmi încerc norocul cu cel mai critic glas la adresa lor, un ins mereu încruntat, cu privirea bici si vorba brici, sculptând adevărul pe gustul mulţimilor şi chiar pe cel al adevărului, clamat pe atunci şi de  numele ziarului său. El era ultima întruchipare a nădejdii, şefia Clubului Român de Presă, funcţie pentru care părea să fi fost născut, fiind argumentul suprem.

În dimineaţa sortită întâlnirii lui  intrasem în holul de la parterul Casei Scânteii, redescoperindu-l: imens, prăfos, respingător. Un ins morocănos, cu pistol, uniformă şi chipiu – hibrid născut din împerecherea unui miliţian beat cu “paza contractuală” în persoană  – mă abordase  important: “Dumneavoastră?” Cerberul avusese  în glas siguranţa slugilor cu stăpâni puternici, dar eu fusesem calm, întrucât vizita îmi era pregătită minuţios: o epistolă cu confirmare de primire şi o sumedenie de telefoane la redacţie îmi neteziseră calea spre domnul Popescu.

Prin fir aflasem de la o anume doamnă L. că  domnul Popescu nu acordă audienţe, dar să revin, că nu se ştie. Tot ea mă asigurase că “scrisoarea e pe masa dumnealui”. Peste câteva zile un domn P. mă informa că “a fost citită de domnul Popescu, dar nu avem încă un răspuns, reveniţi”. Una peste alta, tot doamna L. mă încurajase  în cele din urmă: “Veniţi la Bucureşti şi cumva-cumva tot o să-l prindeţi dacă staţi la capitală două-trei zile. Facem noi să fie bine”.

Am lămurit pe scurt scopul vizitei dinaintea cerberului cu caschetă, însă şi el era informat: “Domnul Popescu nu dă audienţe, degeaba aţi venit”.

Cu greu l-am convins să sune în redacţie, insistând să o caute pe doamna L., rugându-l să îi pomenească numele meu. O face în scârbă şi, minune, îmi întinde receptorul, ca unul care a primit dezlegare: “Vorbiţi aici”. Nu, domnul Popescu nu mă poate primi, dar, dacă am bătut sute de kilometri, îmi va asculta păsul chiar doamna L. O întreb unde să urc, dar aflu că nu am acces în “Olimp”: va coborî ea să vorbim câteva minute.

Măsor holul o jumătate de ceas, rog cerberul să sune iar, o face cu aer de hatâr şi îmi comunică: “Vine imediat”. Mă plimb, când o voce ştiută mă abordeazăă: “Coane, ce faci aici?”. Este un amic,  T. G., jurnalist şi coleg de redacţie cu bosul dorit. Îi explic ce caut şi, binevoitor, omul se adresează paznicului: “Îl iau cu mine sus”. “Nu!” – sare organul. “Staţi pe loc! Am ordin să nu urce!” T. zâmbeşte jenat, eu zâmbesc albastru: “Lasă-mă”  şi  îl eliberez de nebănuita corvoadă voluntară. Alt sfert de ceas, alt telefon: doamna L. nu are timp să coboare. Va trimite pe cineva “să ţină audienţa”. Cred că nu aud bine, dar sunt hotărât de data asta să văd până unde merge nesimţirea în numele adevărului.

În hol au mai  intrat doi indivizi. Vorbesc în şoaptă paznicului, apoi aşteaptă şi ei. Alte minute leneşe şi, în sfârşit, o fetişcană durdulie coboară scările. E săltăreaţă şi veselă. Îmi întinde o mână şi se prezintă, adresându-se apoi noilor veniţi: “Tot pentru audienţă?”. Oamenii confirmă şi duduia ne face semn să o  urmăm spre ieşire. Clădirea are uşi duble, delimitând un mărunt spaţiu în care se află o canapea jegoasă, cu tapiţeria deşelată, pe care îmi închipui că îşi fac veacul homleşii  din Piaţa Presei Libere. “Ocupaţi loc. În ce problemă?”

Privesc la greţosul imprimeu învins de vreme şi tac. Voi pleca fără un cuvânt. Nelămuriţi şi curioşi, de la doi metri, tipii se uită în gura mea.