x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Revelion cu... un pui de porumbel

0
Autor: Maria Timuc 02 Ian 2011 - 18:35

Îm seara de Revelion m-am trezit la uşă cu un musafir neaşteptat; un pui de porumbel. Era cam îngheţat şi-i de înţeles, căci era un frig afară de crăpau pietrele. L-am pus în bucătărie, unde am – deja – un vas cu arpacaş şi unul cu apă pentru alt porumbel, care vine la mine în fiecare zi, de vreo doi ani. Fiind seară, prietenul înaripat, care doarme pe mine şi merge la pas pe unde merg şi eu, ca un căţeluş, era... plecat la culcare. Puiul i-a luat locul, dar n-a mâncat nimic şi nici n-a băut apă o vreme. Stătea cuminte, lipit de ţeava de căldură şi părea trist. Pe la ora 10:00 m-am gândit să-i pun în apă nişte vitamine de la nimfele pe care le am şi să-i dau apa cu pipeta. L-am luat în braţe, l-am aşezat pe piept şi el a început să chiuie uşurel. Atunci am înţeles că-i puişor şi, probabil, nu ştie să mănânce.

De îndată ce am izbutit să-i dau apă, puiul a devenit mai vioi şi a început să deschidă ciocul singur. Umbla înnebunit după pipetă ca după ciocul mamei lui! Nu ştia nici să mănânce, dar – după ce am luat în palmă boabele de arpacaş, puiul (pe care l-am botezat Vasilică tocmai pentru că mi-a picat la uşă în seara de Anul Nou) a prins să ciugulească. Boabele erau cam mari pentru el, dar s-a descurcat încetul cu încetul, ciugulea, rata, iar ciugulea, iar rata şi, până la urmă, tot nimerea câte un bob mai mic, pe care izbutea să-l înghită.

Mi-am petrecut noaptea de Anul Nou cu grija pentru Vasilică, puiul care i-a distrat şi pe musafirii mei, mai ales în momentele în care chiuia vioi în relaţia cu pipeta. Dimineaţă ştia, deja, să zboare, căci l-am găsit pe o etajeră. Dar nu-i stăpân pe zbor, iar în ce priveşte mâncarea, preferă tot palma mea. În plus, este din cale afară de drăgăstos; dacă vreau să-l ţin în poală, el începe să se urce rapid tocmai pe pieptul meu, se lipeşte bine-bine de mine şi, din când în când, adoră să-mi ciugulească lănţişorul de la gât.

Înainte să scriu articolul l-am hrănit. Celălalt porumbel a încetat să mănânce în clipa în care l-a văzut pe Vasilică în braţele mele. El este, deja, “umanizat”, doarme pe picioarele mele, mă studiază şi mă ciupeşte de mâini când nu are destule boabe în străchinuţă. Povestea lui merită spusă o dată în întregime, de aceea nu voi intra acum în amănunte, dar voi spune doar că lui Gigi îi lipseşte o parte din cioc. Deci, Gigi  a încetat să mănânce, s-a aşezat ca găina pe ouă şi a început să privească micul porumbel pe care-l hrăneam. În mod limpede, Gigi era atent şi implicat pozitiv în situaţie, căci nu s-a repezit să-l smulgă pe Vasilică din mâinile mele, cât a părut că încuviinţează în tăcere prezenţa puiului în braţele mele...

Sigur că m-am întrebat; cum este posibil să te trezeşti cu un pui de porumbel la uşă în seara de Anul Nou? Ce mesaj putea sta dincolo de prezenţa acestui musafir neaşteptat, dar atât de straniu, într-o noapte cu semnificaţie specială? Şi-n seara de 1 ianuarie am văzut un film pe TVR 2; un film despre război, prietenie şi despre implicarea lui Dumnezeu în viaţa de zi cu zi. Un băştinaş din triburile africane sălbatice găseşte în deşert un englez rănit, flămând şi însetat, pe care-l ajută. Englezul era ofiţer în armata care venise să cucerească ţinuturile, ceea ce făcea ca ajutorul de la un băştinaş că fie ceva excepţional. “De ce mă ajuţi”, l-a întrebat englezul pe negrul băştinaş?

“Pentru că Dumnezeu mi te-a scos în cale”, îi spune negrul. M-am gândit atunci că acesta era, poate, şi mesajul porumbelului care mi-a picat la uşă de Anul Nou; nu contează dacă eşti un englez rănit în deşert sau un pui de porumbel pierdut de mama lui pe un ger răscolitor. Dacă Dumnezeu vrea ca tu să trăieşti, te duce la uşa potrivită, fie şi de Anul Nou, cum îl pune pe băştinaş la drum prin deşert, pentru ca el să te salveze. Şi, dacă Voinţa Divină este o realitate a existenţei, atunci... nimic din ce îţi apare în cale nu-i întâmplător. Cel care vine la uşă, cel care apare în experienţa ta de viaţă, fie un om, fie un porumbel, ţi-a fost “trimis” cu un scop; tu îl slavezi pe el, dar cine ştie (poate tot Dumnezeu!) dacă nu cumva şi el te salvează pe tine.

Dacă el îţi aminteşte că “Dumnezeu este pe aici”, se poate să fie pentru ca tu să ai încredere şi să ştii că, în orice situaţie ai fi, oricât de lipsită de speranţă, o mână de ajutor se poate ivi, or paşii îţi vor fi purtaţi către uşa care se deschide pentru tine! Şi apoi, ce Revelion ar putea fi mai frumos şi inedit decât unul petrecut cu un pui de porumbel?

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de