x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Revoluţia Română după 20 de ani

0
Autor: Petre Roman 09 Iul 2009 - 00:00

Lunea trecută la Strasbourg, în acelaşi semiciclu al Consiliului Europei în care la 20 ianuarie 1991 reuşeam să conving parlamentarii europeni să voteze în favoarea admiterii României în acest for european, am vorbit despre Revoluţia română şi lecţiile tranziţiei spre democraţie în cei 20 de ani care au trecut de atunci.



Am mai făcut acelaşi lucru şi în mai anul acesta la Viena şi o voi mai face de câteva ori în acest an. întotdeauna în memoria camarazilor mei căzuţi la Baricada de la Inter.

Revoluţia română a fost singura dintre revoluţiile europene care nu a putut izbândi decât prin sacrificiul şi sângele vărsat în lupta pentru libertate. Am plătit un tribut greu, dar am câştigat libertatea. România a trecut în doar câteva zile de pe partea greşită pe partea bună a istoriei.

Am vorbit acolo despre marile dificultăţi pe drumul reformei pe fondul unor contradicţii dure între noile principii ale reformei şi inerţia şi interesele fostelor structuri de partid şi ale Securităţii. Paradoxal, acea bătălie a fost mai grea decât însăşi cucerirea libertăţii.

Decomunizarea a fost o temă esenţială şi încă mai este şi astăzi o temă de dezbatere. îl citez pe savantul de la Cambridge, Anthony Grafton: "Cât timp ne mulţumim doar să condamnăm trecutul trebuie să ne mulţumim şi cu faptul că nu-l vom înţelege". Disidentul polonez Jacek Kuron gândea că rezultatul decomunizării "va fi o producţie masivă de duşmani ai democraţiei, de noi persecutaţi, o autootrăvire", iar Adam Michnik că ne vom găsi "pe drumul transformării opoziţiei democratice într-o sectă religioasă".

În ce mă priveşte, ca prim-ministru, vroiam să evit confruntările care au deraiat de atâtea ori trenul reformei căci democraţia nu înseamnă să agiţi sentimente, ci să furnizezi un cadru de viaţă decentă în libertate. Nu vroiam nici o retro-democraţie, nici un viitor democratic care nu mai soseşte nicicând. Adevărul democratizării este acţiunea de fiecare zi.

Pe drumul democratizării şi reformei am învăţat câteva lecţii. Liberalismul unic (îl numesc aşa prin contrast cu "gândirea unică" a regimului comunist) care a urmat căderii comunismului, suprapus agoniei inevitabile a unor structuri industriale existente a fost ca o furtună nimicitoare. Liberalizarea economiei noastre a fost însoţită de enorme şi de multe ori inutil de dureroase sacrificii îndurate de români.

Pentru mulţi deci rezultatele obţinute au dezamăgit. Căutarea prosperităţii a fost însoţită de sărăcie şi pierderea statutului social al prea-multora şi îmbogăţirea unei minorităţi prin coruperea instrumentelor statului. E adevărat, cel puţin parţial. Spre exemplu, PIB/loc al României în 2008 este superior celui al Spaniei în 1994, însă viaţa românilor de astăzi nu este la nivelul calităţii de viaţă a spaniolilor în 1994. Avem deci o distribuire profund inechitabilă a avuţiei naţionale.

Instalarea unui capitalism mai degrabă sălbatic i-a făcut pe mulţi români să gândească că statul român în ansamblul său i-a trădat. Este lucrul pe care l-am auzit spus de mulţi români emigraţi în Europa, dar şi de oameni obişnuiţi care se luptă să-şi croiască un drum în viaţă în România. Ar fi trebuit să reuşim cel puţin un echilibru între beneficiarii şi perdanţii reformei.

Discursul politic de astăzi este aproape în totalitate o înşiruire de banalităţi filantropice. E nevoie de un discurs proaspăt, clar şi mai ales credibil căci constatăm dezamăgirea oamenilor faţă de elitele politice care le vorbesc fără să le vorbească de fapt. Aceste elite politice, preocupate doar de sonoritatea propriilor lor cuvinte.

Practicile democratice sunt astfel golite de conţinut. E nevoie acum de o rezistenţă în faţa jocurilor politice în beneficiul privat şi al corupţiei aflată atât de des în legătură cu partidele politice. Eu cred că este posibilă convieţuirea sub lege a libertăţii economice, pluralismului pieţei şi respectului pentru interesul public şi social.

Democraţia şi piaţa liberă sunt precum arta şi ştiinţa: adevărul artei împiedică ştiinţa să devină inumană, însă adevărul ştiinţei împiedică arta să devină ridicolă. Democraţia asigură de fapt redobândirea memoriei naţionale fără ca prin aceasta să cădem în egoism naţional.

"Să comunicăm, să explicăm, să dialogăm!", spun politicienii. "Foarte bine. Dar când vom îndrepta lucrurile?", răspund cetăţenii. Oamenii nu judecă meritele democraţiei în funcţie de calitatea principiilor sale. Nu sunt filozofi. şi pun întrebări. Ce ne guvernează astăzi? Democraţia sau banul? Demnitatea, solidaritatea, plăcerea vieţii sau piaţa fără faţă umană?

Panait Istrati, în celebrul său reportaj după vizita sa în URSS "Confessions pour vaincus", spunea: "Există un singur eroism pe lume: acela de a privi lumea aşa cum este şi de a o iubi totuşi". Am reuşit în lunga noastră căutare a libertăţii, dar mai sunt mulţi fără putere care vorbesc fără să fie ascultaţi. Democraţia nu ne spune ce fel de oameni vrem să fim. însă ea permite oamenilor să decidă ei înşişi ce vor. Dacă decizia lor uneori nu ne place înseamnă că discursul nostru democratic nu-i convinge. Alţii, mai buni ca noi, vor avea capacitatea de a convinge.

Eu însă la o convingere a mea nu renunţ: trebuie să ne batem până la capăt. Cine ar fi crezut că Baricada noastră de la Inter împotriva lui Ceauşescu îl va alunga de la putere a doua zi? Şi totuşi aşa s-a întâmplat.

Fie ca acei căzuţi la Baricadă să găsească acolo sus recunoştinţa noastră întotdeauna reînnoită.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de