Rivalităţi

M-a impresionat căndva un titlu de roman: "Rivalii, o poveste de dragoste".

M-a impresionat căndva un titlu de roman: "Rivalii, o poveste de dragoste". Nu sunt sigur nici in ziua de azi că traducerea corectă este "rivali" sau "inamici", poate chiar "duşmani". Povestea rămăne insă o poveste de dragoste. Nu toate rivalităţile au un sfărşit fericit, nici in artă, nici in ştiinţă.

Unele, mai mult inventate decăt reale, precum cea dintre Mozart şi Salieri, au ca final moartea unuia dintre eroi. Acuzaţiile grave nu lipsesc, Haendel a fost menţionat ca autor moral al asasinării unuia dintre fraţii Bononcini, compozitor de concerte şi opere de mare succes. Adevărul este că Bononcini a murit in sărăcie la Viena, unde se ascundea de teama unui proces de plagiat. Căt despre Salieri, nu există nici o dovadă că ar fi avut de-a face cu moartea prematură a lui Mozart.

Luptele dintre pictorii şi sculptorii de la curtea papală (dar şi de pe la alte curţi) sunt la fel de bine cunoscute ca marile duşmănii dintre companiile de operă sau balet. Matisse şi Picasso se detestau reciproc şi nu ratau nici o ocazie de a-şi manifesta antipatia. Richard Strauss l-a urăt de moarte pe libretistul său, poetul Hugo von Hofmannstahl, fără de care ne-ar fi lipsit de multe capodopere.

Balzac o privea cu ură şi dispreţ pe Anne Louis Girodet, pretendentă ca şi el la titlul de cel mai bun interpret al mitului lui Pygmalion. In Parisul impresioniştilor, comercianţii de artă Georges Petit şi P.M.J. Durand-Ruel luptau pe viaţă şi pe moarte pentru fiecare tablou. S-a afirmat că rivalităţile reprezintă un semn de vitalitate al epocii şi al domeniului in care se manifestă.

Dacă ne luăm după cele din domeniul ştiinţei, observaţia pare credibilă. Newton il acuza pe Leibnitz de plagiat (pe nedrept) atunci cănd amăndoi au descoperit independent bazele calculului integral şi diferenţial. Crick şi Watson şi-au aruncat invinuiri de furt ştiinţific şi au fost la răndul lor atacaţi de o colegă, Rosalind Franklin. Aceasta, care lucrase cot la cot cu ei pentru descoperirea ADN, a fost pe nedrept privată de un premiu Nobel. Fără a mai pomeni marile rivalităţi dintre antropologi, arheologi, computerişti.

Uneori, nu foarte des, rivalităţi de mult date uitării işi fac apariţia. Un exemplu, un război care părea de mult căştigat, cel dintre antibiotice şi un concurent din anii ’30 ai secolului trecut, bacteriofagul, se redeschide.

Este vorba despre un virus care atacă şi distruge bacteriile, observat in unele ape curgătoare din India, identificat pe vremea primului război mondial de Twort şi d’Herelle, utilizat cu succes in tratamentul unor bolnavi de ciumă bubonică. Bacteriofagul (adică măncătorul de bacterii) a fost produs in Georgia lui Stalin, la Institutul Elava, şi avea avantajul specificităţii, ucidea doar microbii impotriva cărora era asmu-ţit. Fără efecte secundare, fără complicaţii, părea soluţia ideală.

Dar au apărut antibioticele, incepănd cu pe-nicilina lui Fleming, eficiente, relativ uşor de produs prin sinteză, accesibile practic oricui. Bacteriofagul a intrat in uitare, fo-losit rareori, abandonat de cercetători. Intre timp, povestea de dragoste a medicinei moderne cu antibioticele pare să se apropie de final. Utilizarea lor exagerată a dus la apariţia de tulpini microbiene rezistente, printre ele periculosul MRSA.

Acesta este un stafilococ auriu imposibil de combătut cu antibioticele convenţionale, răspunzător de un mare număr de infecţii intraspitali-ceşti, multe soldate cu pierderea pacientului. Astfel, Institutul Elava readuce in actualitate vechiul bacteriofag, prezent doar in trusele sanitare ale Armatei Roşii.

Să fie oare această intămplare un act de dreptate? In urmă cu mai bine de 80 de ani, un laureat al premiilor Pulitzer şi Nobel, Sinclair Lewis, scria un roman fermecător pe teme medicale, roman ce poartă numele eroului său: "Martin Arrowsmith". Povestea vieţii şi carierei sale, implicarea in cercetarea ştiinţifică, micile succese, marile tragedii, debusolarea şi revenirea medicului, toate sunt legate de obsesia vindecării bolilor contagioase. Evident, bacteriofagul, a cărui descoperire ii este contestată, joacă un rol esenţial.

Se spune că acest roman a fost o sursă de inspiraţie pentru multe generaţii de studenţi la medicină şi chiar pentru medici aflaţi la inceputul carierei. Mi se pare şi posibil, şi probabil. Arrowsmith avea şi el rivali, unii l-au depăşit, alţii i-au pus piedici. Altruismul său l-a ajutat, nefiind indrăgostit de sine insuşi, cum zice Lichtenberg, să nu sufere prea mult din cauza rivalilor.