x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Romanele care ni se întâmplă

0
Autor: Tudor Octavian 31 Ian 2011 - 18:45

L-am întrebat pe un prieten, care are întotdeauna ceva interesant de povestit, de ce nu scrie romane. Mie mi se întâmplă tot timpul romane, a zis el. Abia am timp să le trăiesc.

În povestire, talentele sunt de tot felul. În jurul nostru, forfotesc subiectele. Foarte mulţi oameni nici nu-şi dau seama ce şi cum trăiesc, nu realizează că sunt personaje principale într-o dramă. Nu se prinde drama de ei. Personaje de comedii sunt tot atât de mulţi. Un regizor de film mi-a dat un carton din care decupase un dreptunghi şi m-a îndemnat să mă uit prin dreptunghiul acela la lumea dintr-o piaţă. Decupajul decupa, la rândul său, scene dintr-un film în devenire. Ce părere ai?, m-a întrebat regizorul. Văd un film de Federico Fellini, am răspuns. Dacă spun doar că-mi plac filmele lui Fellini, nu spun nimic. Nu e vorba doar despre plăcerea spectatorului la un film bun. În filmele sale parcă aş ajunge acasă după o călătorie lungă. Sunt unul dintre sutele de personaje ale sale fără nume, însă puternic marcate anatomic şi la caracter. În Italia, a apărut chiar o carte cu puzderia de feţe scoase din anonimat şi devenite semnificative, pentru un mod de viaţă intens şi cam ţicnit, prin filmele lui Fellini.

Când amicul meu spunea că lui i se întâmplă în permanenţă romane, el indica acest tip de integrare în viaţa romanelor citite şi iubite. Trăieşti ceea ce ai citit, vezi ceea ce cunoşti. Nu pot să spun exact dacă simţirea mea artistică a fost formată de Cehov, Caragiale, Hasek şi Fellini sau că, dimpotrivă, a fost deformată de ei. Probabil că şi una, şi alta. Fenomenul are loc într-un chip pe care mi l-a desluşit cândva un coleg din presă, la ieşirea dintr-un cinematograf. Lucrurile se petreceau prin anii 1985, când mă duceam cu soţia de cel puţin două ori pe săptămână „în oraş, la cinema”. Văzusem un film rusesc plin de melancolii slave. Ce ciudat, a zis colegul, din cauza filmului văd pe stradă numai rusoaice.

Televiziunea a produs un gen de participare la vieţile unor oameni, la vieţile unor străini, inexistent înainte de a fi inventată. Când un vecin ori o persoană apropiată se sinucide, nenorocirea lasă urme adânci în suflet. Aceeaşi dramă, dacă e prezentată la ştirile televiziunii, devine subiect public. E declanşată ca dramă a individului prin amănunţire, prin analiză şi trivializare.

Sinuciderea Mădălinei Manole a fost subiect seară de seară şi luni de-a rândul la mai multe televiziuni. Subiect cu un gen de legitimitate mai apropiat de proprietate decât de dezbatere. Nu cred că se va mira nimeni dacă în anii ce vin televiziunile vor cumpăra exclusivitatea unor transmisii de nenorociri. Iar dacă acum socotim că mai rău de atât nu se poate, nu peste multă vreme vom vedea că se poate. Vor exista şi familii care să vândă unor televiziuni exclusivitatea unei sinucideri.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de