România, 1900

Cititorii de romane, cand imba­tranesc, renunta la fictiune si fictionari si citesc istorie si arheologie. Inteleptirea se produce cu adevaruri masurabile. In tinerete, m-am hranit cu evocari literare ale vietii de zi cu zi pe vremea lui Ramses al II-lea. Apoi, cu carti de egiptologie. Dar cand, la Cairo, la Muzeul Egiptean, m-am gasit la jumatate de pas de mumia faraonului, am simtit un tip de sufocare, de extaz mitic, pe care literatura n-avea cum sa mi-l dea. Contempland parul din urechile si din nasul lui Ramses cel Mare, am rea­lizat ca mileniile pot fi pipaite. Nu avem de-a face cu "povestea Ramses", ci chiar cu faptura Ramses. Moartea avea sens. Oprea timpul in loc. Materia aceea lucioasa si bruna scurtcircuita doi poli: un trecut absolut, care pentru majoritatea oamenilor nu insemna nimic, si un prezent alunecator. Poti sa divaghezi in prezent, poti sa delirezi scrutand in viitor, dar trecutul, cu cat mai indepartat e, cu atat mai precis, mai propriu, mai verosimil se ofera.

De la o vreme ma simt foate bine cu anul 1900. Nu sunt singurul care consuma un consistent sentiment de regasire si solidaritate cu inceputul de veac douazeci. Ce-am invatat in scoli despre anul 1900 e de toata rusinea. Ce descopar acum, din cartoline postale, din inscrisuri, carti, fotografii, obiecte, tablouri, actiuni bancare, suveniruri, mobilier, sti­luri, intre care si stilul de viata al epocii, e de toata uimirea. La 1940, anul 1900 nu era inca istorie, sugera nostalgii, nu avea cum sa statueze emotii, sa institutionalizeze gandiri de capatai. Adevarurile devin masurabile dupa ce trece un val mare de timp. Secolul clasicizeaza. Dupa un veac, cu un intermezzo de cincizeci de ani de orbire metodic controlata, intelegem mai bine versul major al unui poet minor care spunea ca Spinoza era slefuitor de diamante, dar toata lumea il credea geamgiu. Secolul care trece peste lucruri le patineaza si ne obliga sa ne intrebam de va­loarea lor. Ma uit cu un soi de infiorare vinovata la lumea aceea de la 1900, despre care nu stiu nimic, pentru ca scoala m-a invatat sa nu stiu, sa nu descopar si imi amintesc opinia despre valoarea marturiilor care ne-au ramas asa cum a fost ea rostita de un amic, om de afa­ceri: "Pentru mine – a zis el – pro­ble­ma valorii lucrurilor de antica­riat se pune simplu, in felul ur­mator: daca socotim numai un do­lar pe an locatia de gestiune, in con­tul oamenilor care le-au pas­trat, care, de fapt, ni le-au pastrat, in­seamna ca un ac de la 1900 trebuie sa coste minimum o suta de dolari".