Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Furnizorii români de produse agroalimentare şi textile – singurii care pătrund în hipermarketurile zise “româneşti”, căci aceastea nu vând de fapt decât mărfuri străine – au ieşit în public cu practicile hipermarketurilor care îi supun unui tratament umilitor, în unele cazuri de alură sclavagistă.
Furnizorii români de produse agroalimentare şi textile – singurii care pătrund în hipermarketurile zise “româneşti”, căci aceastea nu vând de fapt decât mărfuri străine – au ieşit în public cu practicile hipermarketurilor care îi supun unui tratament umilitor, în unele cazuri de alură sclavagistă. În marea lor majoritate, practicile respective constituie un fel de dijmă, de tip feudal, care este impusă prin contract furnizorilor dacă aceştia vor să se bucure de privilegiul ca hipermarketul să le fie client: taxa de intrare în magazin; taxa de raft; taxa de vizibilitate pe raft, taxa de deschidere pentru noi magazine; taxa de catalog, taxa de promoţie. Dacă un furnizor – dintr-un motiv sau altul chiar independent de voinţa acestuia – “cade” din catalog sau din raft, trebuie să o ia de la capăt cu toate taxele. Numai cea de intrare în magazin variază între 3.000 şi 15.000 de euro şi nu este valabilă decât pentru un hipermarket şi nu pentru lanţul din care acesta face parte. Cât priveşte taxa pentru prezenţa într-un nou magazin, aceasta merge până la 20% din cifra de afaceri angajată de furnizor în hipermarket. Există şi clauze de exclusivitate, care impun furnizorilor să vândă la cel mai bun preţ doar unui singur lanţ de hipermarketuri, în stilul clasic de monopson, corespondentul la cumpărări al monopolului la vânzări. Şi – se plâng furnizorii – taxele au fost mărite cu 30% pentru 2008, faţă de 2007. Toate acestea dincolo de faptul că prin presiuni de monopson sunt cerute furnizorilor rabaturi de preţ care variază între 20% şi 40%, ceea ce îi aruncă pe mulţi dintre aceştia la marginea supravieţuirii economice. Furnizorii de produse agroalimentare sunt cei mai afectaţi, dar nici furnizorii de îmbrăcăminte nu scapă. Dincolo de aceleaşi presiuni pentru contractări la preţuri derizorii, acestora din urmă li se impun taxe pentru diversele campanii de promovare organizate de hipermarketuri, taxe care reprezintă cam 12% din cifra de afaceri angajată în tanzacţii de firmele furnizoare. Pe lângă această dijmuire ordinară, se apelează şi la impuneri de tip sclavagist. Pentru a se asigura prezenţa produselor lor în raft (deşi a fost plătită taxa de raft), furnizorilor li se oferă “posibilitatea” de a trimite pe banii lor angajaţi proprii în hipermarket, care sunt la dispoziţia hipermarketului, inclusiv pentru curăţenie, deşi nu sunt plătiţi de acesta.
Prin toate astfel de practici, hipermarketurile realizează profituri fabloase, lăudându-se, nevoie mare!, cu sloganul preţurilor mici pe care le oferă consumatorilor. De fapt, acest aparent paradox – profituri uriaşe la “preţuri mici” de desfacere – se explică foarte simplu prin aruncarea de către hipermarketuri a notei de plată în cârca furnizorilor din ce în ce mai gâtuiţi. Iar românii – complet neinformaţi şi ameţiţi de reclame amăgitoare sau chiar mincinoase – împing în neştire la cărucioare, subminând soarta producătorilor conaţionali şi chiar soarta lor proprie de consumator, căci, faţă de preţurile de intrare în hipermarketuri, preţurile pe care le practică acestea la ieşire sunt fabuloase.
Emblema retailului modern pe care şi-o autoatribuie hipermarketurile este grav întinată în România. Acestea au devenit, aici, în România, o cetate feudală care încalcă şi cele mai elementare reguli de concurenţă şi transparenţă capitalistă.
Poate hipermarketurile nu sunt rele în general. Dar, în mod cert, în România, acestea au venit – toate fiind străine – şi se comportă ca într-o ţară bananieră, unde îşi permit lucruri pe care nici prin gând nu le trece să le practice prin ţările lor de origine. Atâta doar că România este o ţară bananieră care nu produce banane. Şi atunci şi bananele sunt importate. Desigur, tot de hipermarketuri. Şi, ca într-o ţară bananieră în care de fapt se află, hipermarket-urile îşi permit ceea ce îşi permit pentru că ştiu că, în bananiera Românie, nu le va spune nimeni nimic. Din punctul lor de vedere, liota de autorităţi române nici nu există, căci nu le atinge nici cu un capăt de aţă. Pe consumatorul român nu are nici cine să-l informeze, nici cine să-l apere. Pentru oficialităţile române, tot ceea ce este străin – şi hipermarketurile sunt toate străine – reprezintă un bibelou de porţelan, de neatins sau deranjat cu ceva!
