Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
După aproape 20 de ani de la reinstaurarea democraţiei România a devenit, dintr-un lagăr al regulilor sufocante, un cimitir al regulilor şi politicilor neaplicate. În România nu există încă democraţie, există unele dovezi de democraţie.
L-am preluat pe Jean Francois Revel din cartea sa Tentaţia totalitară. Ne-am cucerit libertatea şi am intrat în democraţie cu o politică a dezvoltării şi o economie subdezvoltată pentru ca azi să avem un vast potenţial de dezvoltare, dar o politică subdezvoltată. Câtă vreme sursa de finanţare a partidelor şi averilor politicienilor se află în primul rând în averea publică este iluzoriu să credem că România îmbrăţişează un viitor mai bun sau măcar mai la adăpost de criza economică. Prioritatea priorităţilor pentru "sistem" adică încrengătura politico-birocratică-afaceristă este conservarea puterii pentru a se realiza împărţeala averii statului. Acest sistem nu e interesat de progresul ţării nici de binele oamenilor pentru că există un conflict de interese: o mai mare libertate a cetăţenilor şi o mai puternică autoritate a instituţiilor atacă puterea sistemului. Un sistem de guvernare a economiei poate fi imoral, dar să funcţioneze bine; el poate fi moral, dar să funcţioneze rău. Ce ne facem însă cu un sistem care este şi imoral şi ineficace. Avem sumedenie de exemple foarte "proaspete": numiri guvernamentale "grase" pentru mari învinuiţi penal - Costel Iancu, Ionel Manţog sau respingerea Ordonanţei de urgenţă pentru protejarea spaţiilor verzi în favoarea intereselor imobiliare.
Cercetările cele mai recente în neuro-ştiinţele sociale recomandă să te încrezi în propriile reacţii emoţionale acolo unde ai dobândit o amplă experienţă. Dacă e aşa vreau să spun că imperfecţiunile în aplicarea unor politici oneste sunt cele mai adesea inevitabile şi deci acceptabile. Însă
sacrificarea politicilor naţionale pentru a promova şi garanta interesele private ale partidelor şi politicienilor distruge speranţa în mai bine a unui întreg popor. Metoda liberală de guvernare (care nu se confundă cu doctrina economică neo-liberală) are avantajul că descătuşează iniţiative private, autonome, ne-dependente de stat şi, prin aceasta, reduce tentaţia şi amploarea corupţiei căci majoritatea deciziilor economice nu mai sunt administrativ-birocratice. Politica se face cât mai mult în domeniul politic, iar afacerile cât mai mult în domeniul afacerilor.
Blocul politic al părţilor "sudate" prin interese proprii se află la opusul autonomiei sferelor de activitate ce caracterizează morala liberală. Întrebarea e: stânga liberală, în sensul clasic al democraţiei politice mai poate întreţine speranţa celor cu venituri normale obţinute pe muncă multă dacă s-ar alătura blocului amintit, al intereselor "sudate"? Statul liberal modern a evoluat mult spre un echilibru al exigenţelor aparent contradictorii, a celei de libertate a pieţei şi a celei sociale. S-a instalat responsabilitatea socială faţă de fiecare din membrii săi şi s-a extins totodată domeniul de desfăşurare a originalităţii şi talentului individual. E vorba, până la urmă, de o strategie raţională într-un joc colectiv.
Adam Smith, fondator al doctrinei capitaliste, ne avertiza încă din 1776 că tranzacţiile libere în vederea obţinerii de profituri de indivizi beneficiază întregii societăţi, dar acest lucru e adevărat numai dacă tranzacţiile sunt însoţite de limitări. Trebuie interzise, spunea el, frauda, hoţia, necinstea şi altele asemenea.
Aceste "constrângeri-colaterale" înseamnă moralitate, inclusiv în interiorul moralei liberale. Într-adevăr, nu statul este chemat să impună indivizilor scopurile lor în viaţă - ăsta a fost comunismul, dar legea morală trebuie să coordoneze acţiunile în sensul limitărilor. Legea morală nu ne spune ce să facem, dar ne spune ce nu putem face în urmărirea intereselor noastre. Poate că atitudinea cea mai profund contrară legii morale e să-i tratezi pe alţii ca pe simple mijloace pentru a-ţi realiza propriile interese. Înăbuşirea competiţiei într-un sistem democratic şi de piaţă este ca şi înăbuşirea opoziţiei şi revoltei într-un sistem de dictatură: anunţă schimbarea de regim.
