Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Am luat-o spre Giurgiu, iar de aici m-am lasat purtat, in sens invers, de Dunare, catre Teleorman, judetul in care o barza ratacita m-a adus, intr-o noapte din secolul trecut, pe lume. Am vazut, cum s-ar zice, lumina zilei noaptea! Poate d-asta m-am imbolnavit de dragoste pentru locurile in care mi-am inceput viata. Ar trebui ca vazandu-l pe Liviu Dragnea la televizor sa fie ca si cum m-as intoarce acasa, el fiind in clipa de fata figura cea mai reprezentativa a judetului in care m-am nascut. Numai ca, provenind de acolo, eu nu ma pot lasa pacalit de vorbele acestuia si de privirea sa optimist-blajina. Liviu Dragnea se aduce doar pe el insusi la Bucuresti, nu si Teleormanul, care ramane scufundat in timp intr-o margine prafoasa de tara. Ca sa revad locurile si oamenii, altii decat cei ce-mi patrund in casa cu complicitatea efractionara a televizorului (in casa, in suflet aproape niciodata!), pornesc intr-acolo. Numai ca de data aceasta am ales o cale ceva mai lunga, poate pentru a-mi reaminti ca Giurgiu este celalalt judet natal al meu, fiind trecut, in vremea cand se chema Vlasca, in actele de identitate ale celor ce mi-au dat viata.
Merg, cica, pe o sosea de interes national. Eu nu vad insa decat dezinteres de-a lungul ei, nu stiu daca national sau numai local, dar dezinteres, bun de luat cu lopata si azvarlit in ochii blajinilor vorbaciosi din televizor. Zici ca asfaltul a fost turnat cu canciocul, acolo unde a fost turnat, caci sunt portiuni in care gropile se tin vesele de mana gata, gata sa se arunce in capul bulgarilor. Noroc cu Dunarea, care le opreste. Si noroc cu frumusetea ei mereu proaspata si cu verdele inca viu al campului, altminteri ai putea crede ca treci printr-o lume care se pregateste sa inchida, nu pentru a deschide a doua zi, ca in situatia unui magazin, ci pentru totdeauna, definitiv. Aproape totul pare lasat in paragina! Nu m-as mira ca pe una dintre pietrele kilometrice de pe marginea drumului sa scrie: 40 sau 34 sau 15 sau 2 kilometri pana la ultima statie. Ultima statie a acestei lumi! Dar pietrele kilometrice respecta si ele regula generala, sunt pe jumatate ingropate in pamant, nu mai scrie pe nici una nimic. Mai bine! De ce sa stiu cat mai am pana nicaieri? In orice caz, mai putin decat pana in Europa!
Daca e sa ma iau dupa carutele cu care umbla localnicii, cred ca nu spre Europa au pornit dumnealor. Poate ca nici Romania, care pare, aici, de-o parte si de alta a drumului ce leaga Giurgiu de Zimnicea, o tara tare ponosita. Nu pot sa fiu indiferent. Nu pot sa ma fac ca nu vad. Ori sa ma fac ca nu ma doare. Sunt locurile mele natale. Sa fie de vina oamenii tot mai batrani de pe la porti? Sau tinerii ingramaditi pe terasele din centrul comunelor? Sa fie de vina caii fara de care nu s-ar putea urni carutele din loc? I-as intreba totusi pe oamenii din televizor. Pe cei care ne prezinta, zi de zi, starea vremurilor. Inghit insa in sec si merg mai departe. Cine stie, poate ca o data cu mine merge, fie pe jos, fie in caruta, si Romania.
