x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

România din gară

0
Autor: Marian Nazat 05 Feb 2010 - 00:00
România din gară


Amurg polar în ţara Severinului, cu brâuri de zăpadă troienită. Pe Dunăre s-a pornit să curgă tăios nu apă, ci ger năprasnic. Şi valurile astea şfichiuitoare dau peste răscoale şi se revarsă pe cele două buze de pământ încărunţit de frig. În gara din Drobeta, în gara aceea blestemată să nu se mai închege vreodată, pâlcuri de oameni aşteaptă să le sosească trenul.

Sunt zgribuliţi şi mohorâţi, li se citeşte deznădejdea pe chipurile zbârcite de griji. Câţiva tineri, cu freză lustruită şi cu cercei în urechile tribale, se înjură din obişnuinţă. Au privirile întărâtate şi se hârjonesc aidoma puilor de sălbăticiuni, fără să se sfiască de lumea din jur.

De pe peronul bocnă, un zăplan cu obrajii scofâlciţi îşi strigă fârtatul cherchelit de dincolo de şine şi-l suduie. E o larmă apăsătoare, de ceată mahmură, de-un primitivism agresiv şi răscrăcărat. Stau toţi sub cerul înălbit de nea şi ascultă scâncetul pietrelor crăpate în piciorul de Damasc. Capul de pod apolodorian s-a micşorat parcă în menghina omătului încremenit şi a încetat să mai viseze la gloria de odinioară. E o ruină pierdută în istoria noastră sălcie.

Ruină e şi vechea gară a oraşului, din care n-a mai rămas aproape nimic. Nişte acareturi insalubre şi scorojite, atât. Construcţia cea nouă s-a înălţat semeaţă din bârne de oţel îmbrăcate cu geamuri şi rigips, însă e neterminată. Un schelet uriaş într-o margine pitică şi dezmoştenită. Cam aşa e şi România de azi. De fapt, două Românii, fiindcă una e muribundă, prea slăbită să-şi ţină singură tubul de oxigen la care s-a conectat cu căpoşenie în iarna îndoliată cu sângele Ceauşeştilor.

Cealaltă, recentă, e o formă fără fond, o îngrămădire de vorbe sforăitoare şi nefolositoare. Aia de demult a devenit desuetă, reacţionară, un fel de cadavru de care nu ştim cum să scăpăm. Am îngropa-o, dar nu ne putem lipsi de pensia ei amărâtă, în stare să ne prelungească supravieţuirea minoră şi subalternă. Unde mai pui că o înmormântare costă, plus pomenirile de apoi, şi, la datoriile făcute cu neghiobie, mă tem că suntem insolvabili.

Ioc, garanţii, ioc, rating de ţară îmbietoare pentru credite de îngropăciune. România cu mofturi euroatlantice e doar exportatoare de "căpşunari", de bejenie dureroasă, adesea dramatică. O colonie la cheremul oricui se potriveşte, o sfoară de ţărână amestecată cu lacrimi. Lacrimile neputinţei şi iluziilor înjunghiate de lotrii scoborâtori din "sistemul ilegitim şi criminal".

"Hai, dragă, mai repede!", ţipă batjocoritor impiegatul de mişcare la o femeie grăbită să-şi prindă trenul. Şuieratul ascuţit al locomotivei mă trezeşte brusc din cugetările revoltate. Urc în vagonul necompartimentat şi mă aşez să-mi dezgheţ sufletul. Degeaba, telefoanele mobile ţiuie întruna, iar posesorii lor vorbesc strident, asurzitor. Mitocanul român, omniprezent şi omnipotent, e pretutindeni, nu are jenă şi respect pentru nimeni, producându-se fudul oriunde.

Individul de lângă mine îşi anunţă un fost coleg de facultate că la vară se organizează sărbătorirea a 30 de ani de la isprăvirea cursurilor universitare. Neisprăvitul sună pe urmă la văru' din Bucureşti şi-i zice că sâmbătă vine în vizită, cu o damigeană nedestupată de zaibăr, taman de la el, din Băileştiul lui Sucă. Întreabă de unchiu' Vali, de tanti Elvira, de nepoţi, de întregul său neam pripăşit în Capitală, bolboroseşte continuu, nu se opreşte neam.

La distanţă de patru scaune, un ipochimen tomnatic, cam şef prin ţâfnă şi port, se răsteşte la tovarăşii de drum, dintre care unul meştereşte la un laptop de ultimă generaţie. Insul gesticulează agrest şi bea bere dintr-o sticlă de plastic, pântecoasă şi cafenie, să tot aibă doi litri. Bere populară, pentru prostimea care se buluceşte la OTV să-şi soarbă idolul cotrocenist. Din când în când îşi bagă mădularul în ce apucă şi dă dispoziţii răcnite interlocutorilor pitiţi în paşnicele telefoane. E, se vede treaba, lider din aluatul

Băsescului, pe care se şi laudă că l-a votat deunăzi. Şi nu mă mir. De ce să mă mir, de vreme ce ţara a încăput pe de-a-ntregul pe mâna lor, a mitocanilor gălăgioşi? Nici măcar şapca nu şi-a dat-o jos de pe căpăţâna desfrunzită, iar de la atâta lichid blonziu a-nceput să sughită. Tare şi prelung, posesiv. "Da' ce, bă, sughiţul e o ruşine?", îi ia la refec pehlivanul pe amicii stingheriţi de bădărănia-i în exces.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de