x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

România la Summit-ul NATO

0
Autor: Adrian Severin 01 Apr 2008 - 00:00

Stabilirea unei strategii vizând integrarea Rusiei într-un parteneriat global defensiv care, printre altele, să facă posibilă instalarea unui sistem antirachetă apt a proteja întreaga Europă (deci, şi România) împotriva unor atacuri venite din orientul asiatic, precum şi readucerea Kosovo în legalitatea şi ordinea internaţională cu oferirea de reparaţii pentru Serbia şi definirea unui sistem de echilibru geopolitic în Balcanii de Vest ar fi fost temele de prim interes pe care Bucureştiul ar fi trebuit să le abordeze cu predilecţie la Summit-ul NATO 2008. Autorităţile române au preferat însă să facă din extinderea maximă a Alianţei unica prioritate. Teoria fundamentând o atare opţiune este aceea că securitatea României impune securizarea spaţiilor din vecinătatea sa.



Stabilirea unei strategii vizând integrarea Rusiei într-un parteneriat global defensiv care, printre altele, să facă posibilă instalarea unui sistem antirachetă apt a proteja întreaga Europă (deci, şi România) împotriva unor atacuri venite din orientul asiatic, precum şi readucerea Kosovo în legalitatea şi ordinea internaţională cu oferirea de reparaţii pentru Serbia şi definirea unui sistem de echilibru geopolitic în Balcanii de Vest ar fi fost temele de prim interes pe care Bucureştiul ar fi trebuit să le abordeze cu predilecţie la Summit-ul NATO 2008. Autorităţile române au preferat însă să facă din extinderea maximă a Alianţei unica prioritate. Teoria fundamentând o atare opţiune este aceea că securitatea României impune securizarea spaţiilor din vecinătatea sa.


Respectiva teorie nu este nouă. Ea a stat la originea extinderii iniţiate în anii ’90. Teza asocierii politico-militare în scopul apărării colective ca factor de stabilitate şi securitate regională este justă. România a susţinut că extinderea NATO echivalează cu extinderea unui spaţiu de securitate care nu ameninţă pe nimeni, avantajându-i chiar şi pe vecini – respectiv Rusia. Pentru Washington, un NATO nu doar transatlantic, ci şi paneuropean ar prezenta şi avantajul de a asigura Europei resursele propriei apărări, în condiţiile în care SUA ar păstra, pe de o parte, un drept de veto în deciziile strategice privind politica de securitate europeană, iar pe de altă parte, eliberată de grijile bătrânului continent, ar avea mânile libere spre a acţiona ca jandarm global. În contextul actual însă, exuberanţa expansionistă a Bucureştiului, inspirată mai degrabă de utopii neoconservatoare decât de realism, este lipsită de discernământ şi de fineţe.


În Balcanii de Vest, mai ales în condiţiile complicaţiilor consecutive autodeclaratei independenţe kosovare, importanţa cea mai mare o are invitarea în Alianţă a Macedoniei. Acest stat are o poziţie geostrategică esenţială, dar şi un nivel ridicat de insecuritate, generat de contestarea identităţii sale pe aproape toate planurile: nume, frontiere, limbă, naţionalitate. În consecinţă, intrarea în NATO ar consolida securitatea statului şi pe cea a regiunii. Din păcate, aliaţii nu au reuşit să aducă la raţiune Grecia, adică pe unul dintre actualii membri care refuză să recunoască numele oficial al candidatului. Cum o ţară fără nume nu poate fi invitată să adere la NATO, extinderea pare compromisă cât priveşte Macedonia.


Al doilea candidat din zonă ca importanţă strategică este Albania. În condiţiile existenţei unei minorităţi albaneze de circa 30%, ambiţionând autodeterminarea, în Macedonia, precum şi a unei majorităţi albaneze în curs de emancipare internaţională în Kosovo, o invitaţie adresată Tiranei, dar refuzată pentru Skopje va destabiliza regiunea şi va complica relaţiile interne ale NATO, reducându-i eficienţa.


Candidatura aparent lipsită de probleme este şi cea mai nesemnificativă pe plan strategic: Croaţia. Invitarea Croaţiei înainte de a se fi găsit o soluţie pentru reintegrarea Serbiei în dialogul cu Occidentul, ca şi pentru repararea pierderilor ei rezultate din secesiunea kosovară susţinută de principalii membri NATO, va frustra însă şi mai mult Belgradul. Pe un asemenea fond, victoria naţionaliştilor sârbi în apropiatele alegeri parlamentare, urmată de consolidarea prezenţei politico-militare a Rusiei în Serbia, va deveni inevitabilă.


Pentru România importantă este adeziunea Ucrainei. Problema este că societatea ucraineană este majoritar ostilă unui asemenea pas. A împinge actuala conducere de la Kiev în NATO în atari condiţii este egal cu a pune în primejdie unitatea politică a ţării, deja ameninţată de segregaţionismul malorus. Chiar şi numai oferirea unei "foi de parcurs" este un risc inutil, întrucât gestul ar genera atât speranţe, cât şi temeri nejustificate.


Rămâne Georgia, ţara "pompierului piroman" Shakashvili căruia preşedintele Băsescu i-a promis intrarea în NATO pentru 2008. Cu excepţia poziţiei geografice interesante – poate prea interesante – acest stat nu întruneşte condiţiile de aderare: democraţie internă consolidată, economie funcţională, interoperabilitate militară, relaţii bune cu vecinii. Cu asemenea probleme, la care se adaugă conflictele secesioniste interesând Rusia, Georgia va impune din chiar momentul intrării aplicarea art. 5 al Tratatului de la Washington, adică intervenţia comună a aliaţilor în sprijinul membrului agresat. Cum nimeni nu este dispus să înceapă un război cu Rusia, probabil că articolul cu pricina, esenţa mecanismului Alianţei, va fi ignorat. Aceasta va constitui un precedent care va răpi NATO orice credibilitate internă şi externă. Moscova nu va putea decât să se bucure de moartea NATO. Este însă România interesată să facă acest joc?!

Citeşte mai multe despre:   nato,   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de