Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
S-a anunţat că, gata, CFR Marfă e deja pe tarabă, spălată de datorii şi oferită pentru suma derizorie de 180 milioane de euro. Ministrul Transporturilor, Relu Fenechiu, declara deunăzi, nu pentru prima oară, că, personal, nu e deloc încântat de această privatizare prin care statul renunţă la un obiectiv strategic de maximă importanţă, dincolo de faptul că efectul financiar e ridicol de mic. Pentru că nu poate fi altfel catalogată o sumă pricăjită contra unui uriaş patrimoniu (35.000 de vagoane, başca locomotivele aferente şi restul instalaţiilor şi logisticii, pentru care s-ar obţine mai mult şi de-ar fi vândute ca fier vechi). Într-o frenezie de parcă cineva i-a băgat ardeiul iute unde nu se cuvine, Guvernul s-a grăbit să anunţe şi alt val de privatizări, cele din domeniul energetic, Oltchim, ba până şi, zor nevoie mare, celebra companie Cuprumin. Apropo, alături de activele la vedere din proprietatea statului, afişul "De vânzare" apare şi pe resursele subsolului, atâtea câte mai sunt. Oferite tot pripit şi în condiţii de piaţă net defavorabile, deerminate de criza mondială.
Este de remarcat un amănunt interesant. Până acum vreo două, trei luni, cel mai agitat lobbyst al acestor tranzacţii ce stârnesc suspiciuni era însuşi Traian Băsescu. Care nu scăpa nici un prilej, oriunde ar fi vorbit şi oricare ar fi fost tema discursului său, fără să susţină pe faţă urgenţa tranzacţionării unor anumite companii de stat, a rezervelor de aur, argint şi alte metale de preţ, ori a gazelor de şist. Insistenţa sa, depăşindu-i categoric atribuţiile constituţionale, iscaseră nu numai nedumeriri, ci chiar şi supoziţii, e drept, neverificate, de interese personale, de "legături primejdioase" între Băsescu şi unii prezumtivi "investitori strategici". Iată însă că, de unde, în urmă cu un an şi chiar mai puţin, premierul Ponta şi colaboratori apropiaţi de-ai să se declarau clar împotriva unor tranzacţii suspecte de a fi oneroase - oricum prea puţin profitabile pentru statul român, pus în situaţia de a renunţa şi la rămăşiţele patrimoniului şi rezervelor subsolului său - aceiaşi înalţi demnitariau devenit peste noapte un comando care forţează aplicarea ideilor băsiste. Să fie vorba tot de un efect al neavenitului "pact de coabitare"?
Care e factorul determinant al acestei politici economice cu tentă de talcioc, de vânzare la solduri sau în disperare de cauză? Am tot auzit iarăşi că "astea sunt înţelegerile cu FMI". E geu de crezut că s-au semnat angajamente profund păguboase, dar, dacă s-a petrecut aşa ceva, un Guvern responsabil le face publice şi pune piciorul în prag. E vorba mai curâd de o stranie schimbare de optică, ale cărei dedesubturi vor ieşi mai devreme sau mai târziu la suprafaţă. Deocamdată, forţarea notei lasă loc suspiciunilor. Pentru că nu le poţi evita, când îl auzi pe Liviu Dragnea (de altfel, aprobat depremier) că-i taxează pe protestatarii contra contractului cu Chevron (gazele de şist) ca "manipulaţi" şi prezentând afacerea ca pe o mană cerească. Deşi, punct cu punct, într-o analiză publicată chiar în JN, Ilie Şerbănescu demonstrează că statul român - dincolo de riscurile ecologice - s-ar alege cu praful de pe tobă. Nu poţi nici accepta scoaterea la vânzare până şi a cenuşei din vatră, dacă e să crezi Guvernul că finanţele ţării sunt stabile şi că, din acest punc de vedere, România nu se clatină. Adică nu poţi să aplauzi când vezi că actualul Executiv riscă să calce pe urmele guvernelor precedente, fără ca statul să aibă vreun beneficiu, ori ca foamea de bani să fie atât de rea, încât să-ţi vinzi până şi cămaşa.
P.S. Grecia e o ţară în faliment, pentru care fiecare euro contează enorm. Şi totuşi, deşi guvernanţii le-au prezentat afacerea drept profitabilă şi necesară, palicarii s-au adunat, blocând şoselele şi protestând vehement spre a opri redeschiderea de către o companie canadiană a unei exploatări aurifere cu risc ecologic.
