Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cine sunt cei ce se tem de deflaţie? Cei care au fost prinşi de criză cu apartamentele nevândute, cu credite ipotecare acordate aiurea, dar şi cei ce roiesc în jurul statului angajat în proiecte finanţate prin titluri de stat cumpărate de băncile comerciale şi refinanţate din nivelul de trai, cu ajutorul impozitelor.
Chiar dacă deflaţia are avantaje certe: ieftineşte materiile prime, micşorează costul capitalului şi oferă mărfuri la preţuri mai apropiate de puterea de cumpărare.
Şi ştiţi cine au fost ultimii care au decis să se lupte cu deflaţia? Europenii. Banca Centrală Europeană şi alte bănci centrale ale zonei euro au anunţat că vor „inunda” piaţa cu 60 de miliarde de euro lunar în intervalul martie 2015 – septembrie 2016.
Adică, politica monetară se opune eliberării de resurse din portofolii.
Dar să nu uităm al cui sfat urmează bancherii centrali când procedează astfel? Keynes a „decretat” că preţul activelor determină nivelul ratei de ocupare a forţei de muncă. Iar un declin ar trebui combătut prin majorarea ofertei de bani de către băncile centrale (de exemplu, prin cumpărarea de titluri de stat), pentru a creşte la loc preţul imobilelor. Deşi Phelps atrage atenţia că e imposibil ca preţul activelor să revină pe trend ascendent fără ca celelalte preţuri, inclusiv cel al muncii (salariile), să nu crească.
Mai grav este însă că recomandările lui Keynes sunt puse în practică în prezent. Măsurile de relaxare cantitativă (suplimentare de masă monetară), materializate în achiziţia de titluri de stat, ajută băncile să nu mai execute garanţiile aferente creditelor neperformante, ceea ce conservă preţul activelor. Iniţiativă ce satisface interesele politicienilor, dar ignoră avertismentul fostului preşedinte al Fed, Alan Greenspan, care spunea că „cea mai gravă criză financiară de după Al Doilea Război Mondial”, se va încheia „abia după stabilizarea preţurilor din sectorul imobiliar”.
Din câte se observă, politicii monetare i se dă o prea mare importanţă în salvarea economiilor, chiar dacă nu creează locuri de muncă şi nu rezolvă problema antreprenorilor.
Dar apropo de bani, preşedintele Comisiei Europene, Jean Claude Juncker, a discutat de un fond menit să subvenţioneze o serie de proiecte. Şi, paradoxal, planul său necesită mai mulţi bani decât ar exista în respectivul fond. Cum se poate? Cu ajutorul „inundaţiei” Băncii Centrale Europene, a quanitative easing – QE.
Cu alte cuvinte, Juncker îşi doreşte ca banii să nu mai meargă în zona financiară, ci să finanţeze economia reală. Pentru că asta ar avea efect de antrenare pentru politicile structurală şi fiscală, care, mai departe, „dezleagă” secvenţa economică. Încercând astfel să facă ceea ce nu a reuşit niciun preşedinte de bancă centrală, pe seama îndemnurilor de a relua creditarea.
Preşedintele CE urmăreşte, printre altele, să majoreze colectarea de taxe la buget pe seama creşterii bazei de impunere. Nu cum încearcă românii, ce se bat cu evaziunea aplicând principiul: „Dacă de la săraci nu luăm, atunci de la cine?!”.
Dar va reuşi programul lui Juncker? Depinde mult de proiectele alese. Uniunea Bancară e o formă de hedging pentru plan. Însă dacă acesta eşuează se poate transforma într-o Lebădă Neagră.
României relaxarea cantitativă anunţată de BCE îi poate fi de ajutor doar în măsura în care dă roade iniţiativa lui Juncker. Fiindcă dacă banii suplimentari nu vor ajunge în economia reală, ei nu vor fi în măsură să stimuleze apetitul pentru investiţii străine directe, ci se vor adresa, în special, pieţelor financiare. Situaţie în care nu vom avea niciun câştig.
Iar dacă beneficiile sunt incerte, dezavantajele-s sigure. Dolarul a ajuns să coste 4 lei pe piaţa românească, ca urmare a faptului că s-a apreciat masiv faţă de euro după ce BCE a anunţat care va fi nivelul QE.
România s-a împrumutat în monedă americană în ianuarie-februarie 2012, atunci când Trezoreria Statului lansa o emisiune de titluri externe de 1,5 miliarde de dolari, pe care a redeschis-o pentru 750 de milioane, moment în care cursul se afla la 3,2 - 3,3 lei/dolar.
Aşadar, dacă adăugăm deprecierea leului faţă de dolar la nivelul bonificaţiilor se observă că România are de plătit în momentul de faţă dobânzi „junk”. Iar acest fapt se întâmplă deoarece nu a făcut hedging la împrumuturile în valută, în condiţiile în care statul are venituri în lei, precum cetăţenii săi. Şi dacă a refuzat să se apere de riscul de curs cu instrumente specializate, trebuia măcar să asculte sfaturile pe care le dădea banca centrală românului de rând căruia i-a zis să se crediteze în moneda în care are veniturile.
Având în vedere această situaţie statul român a hotărât să se finanţeze în 2015 de pe pieţele externe doar în euro. Implicit el recunoaşte că a comis o eroare că s-a împrumutat în dolari, o monedă cu potenţial de apreciere. Iar avertismentele că trebuia să facă hedging după ce s-a creditat nu se poate spune că nu i-au fost date în timp util.
