x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Românii au tupeu

0
Autor: Nicolae R Dărămuş 15 Apr 2011 - 19:17
Românii au tupeu Nicolae R. Dărămuş/


161396-img-0468.jpgDe ceva vreme pe un post de te­leviziune are loc un concurs oa­recum binevenit, intitulat Românii au talent. Prin el, organizatorii îşi pro­pun să scoată din anonimat pe in­divizii talentaţi cărora până atunci, din diverse motive, soarta nu le-a surâs. Căci, nu-i aşa?... Ce este viaţa – chiar dacă eşti sănătos şi ai stil în a o trăi –, dacă nu ai şi succes?... Nu spunea Romain Gary, în romanul L’homme à la colombe, publicat în 1958 – usturătoare iro­nie la adresa evoluţiei stupide a so­cietăţii omeneşti – că „Rien ne réussit comme le succès” („Nimic nu reuşeşte ca succesul”)?

Aşadar, un juriu format din tineri de succes – un prezentator de televiziune, un actor-dansator şi o cântăreaţă – decide: promo­vea­ză concurenţii în fazele superioare ale concursului şi, în cele din urmă, desemnează câş­ti­gă­torii. Nimic rău până aici, ju­de­că­torii străduindu-se cu adevărat să fie obiectivi, atât cât se poate – că oameni suntem! – atunci când fie­căruia, în funcţie de sensibilităţile per­sonale, îi ajunge la inimă mai cu sârg ba cântatul din frunză de brustur, ba dresura unui căţel, ba paşii de dans ai aspiranţilor la gloria scenei.

Nu demult am asistat la o re­pre­­zentaţie stranie: o pereche tom­natică – ambii îmbrăcaţi cu pan­­­taloni de stofă şi după caz, ea cu ie şi el cu „cămeşă” – a făcut o de­­­monstraţie de rezistenţă şi abili­ta­­te în dansul popular ardelenesc. Ero­­i­­na a fost femeia. Suplă şi do­ta­tă de Cel de Sus cu un organ ves­ti­bu­lar excepţional, ea a executat fă­ră greş, fără ameţeală şi fără în­tre­­ru­pere, vreo 400 de piruete. As­pectul bărbatului însă, burtos, în­cins cu brâu, tropotind mărunt din pi­­cioare în jurul nevestei, mă duse­se instantaneu cu gândul la mas­cu­lii trecuţi, „bravi”, gravi şi melan­co­­lici din clipul kitsch – pe măsura cân­tecului vânătoresc – Puşca şi cureaua lată, în interpretarea lui Traian Ilea. Încă de la apariţie, cli­pul cîş­ti­ga­se inimile ascultătorilor de re­sort cinegetic, storsese lacrimi vâ­nă­torilor artrozici şi beneficiase pe YouTube de comentarii de ge­­nul: „O melodie excepţională care a spart topurile şi încă le spar­ge... a fost, este şi va fi una dintre cele mai? frumoase melodii.... sa­lutări tuturor vânătorilor”. Semnase brakonyeru. Că versurile stâlcite „De-o fi vară, de-o fi toamnă/ Luam mistreţii la goană” elogiau într-adevăr braconajul – vara vâ­na­rea speciei fiind interzisă din cauza ma­ternităţii – nu contase. După cum nu contase nici ridicolul în­tregii producţii de televiziune, care, deşi însuma un atentat la etica vâ­nă­torească şi – prin scenariu, „ac­tori” şi regie – un atentat la bu­nul gust, nu isterizase, cum ar fi fost firesc, pe membrii CNA-ului.

Dincolo de versuri şi muzică, puş­caşii prezenţi în film – o grupă au­tentică de vânătoare dintr-un sat ardelenesc – întrupau însă cu ade­vărat, fiecare în parte şi toţi la un loc, chintesenţa vânătorului ro­mân actual. Obez sau în cel mai bun caz supraponderal, purtând cartuşiera ticsită pe sub pântec, cu privire şmecherească, îmbrăcat obligatoriu în haine „leopard”, în­chi­nând un pahar cu alcool îna­in­te şi în timpul vânătorii – contrar le­gii adică – vânătorul român um­blă cu puşca inconştient, de parcă ar fi o mătură, e gata să o sloboadă asu­pra a tot ce mişcă, e convins că are drept de moarte asupra săl­bă­ticiunilor şi că, prin însăşi existenţa sa, el este o valoare: „Când eram tânăr fecior/ Eram fala co­dri­lor”. Fala codrilor nefiind aşadar nici cerbul, nici ursul: nişte biete oră­tă­nii numai bune de glonţ.

Nici concursul Românii au ta­lent, nici dansatorii ardeleni şi nici cli­pul pomenit nu mi-au zăbovit în minte până zilele trecute când, dintr-un ziar, o ştire şi o imagine cu­noscută mi-au sărit în ochi: dan­satorul care îşi învârtise nevasta de 400 de ori şi îmi purtase gândul la Puşca şi cureaua lată făcuse puţină puş­cărie pentru uciderea din culpă a unui copil, pentru braconaj şi pen­tru nerespectarea regimului ar­me­lor şi muniţiilor.

Primar fiind în comuna Fe­lea­cu, de la lângă Cluj, individul ieşise în 2002, ca orice primar român ca­re se respectă, la braconaj. Deşi le­gea interzice ferm slobozirea fo­cului de armă înainte de a se iden­ti­fica specia, primarul felecan, vă­zând pesemne mişcare prin tufe, a tras: carne să fie! Nu se afla acolo o sălbăticiune, ci un copil de 13 ani care culegea iarbă pentru iepuraşii lui de acasă. L-a împuşcat în cap, omorându-l pe loc. În 14 aprilie 2002, Curtea e Apel din Cluj l-a condamnat la patru ani şi şase luni de închisoare. La 4 aprilie 2003, după nici un an, justiţia ro­mâ­nă l-a eliberat condiţionat. Mai şo­c­antă este însă atitudinea ju­că­u­şului: „Le-am făcut înmormân­ta­rea. De înviat, nu-l pot învia. Mi-au ce­rut sute de milioane de lei. Am zis că mai bine fac puşcărie”, de­clarase el presei. fii a făcut ceva puş­că­rie. Puţină. Cât să se odihnească, pentru a dansa apoi, mândru şi fercheş, la televizor.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de