Românii au tupeu

De ceva vreme pe un post de te­leviziune are loc un concurs oa­recum binevenit, intitulat Românii au talent. Prin el, organizatorii îşi pro­pun să scoată din anonimat pe in­divizii talentaţi cărora până atunci, din diverse motive, soarta nu le-a surâs. Căci, nu-i aşa?... Ce este viaţa – chiar dacă eşti sănătos şi ai stil în a o trăi –, dacă nu ai şi succes?... Nu spunea Romain Gary, în romanul L’homme à la colombe, publicat în 1958 – usturătoare iro­nie la adresa evoluţiei stupide a so­cietăţii omeneşti – că „Rien ne réussit comme le succès” („Nimic nu reuşeşte ca succesul”)?

Aşadar, un juriu format din tineri de succes – un prezentator de televiziune, un actor-dansator şi o cântăreaţă – decide: promo­vea­ză concurenţii în fazele superioare ale concursului şi, în cele din urmă, desemnează câş­ti­gă­torii. Nimic rău până aici, ju­de­că­torii străduindu-se cu adevărat să fie obiectivi, atât cât se poate – că oameni suntem! – atunci când fie­căruia, în funcţie de sensibilităţile per­sonale, îi ajunge la inimă mai cu sârg ba cântatul din frunză de brustur, ba dresura unui căţel, ba paşii de dans ai aspiranţilor la gloria scenei.

Nu demult am asistat la o re­pre­­zentaţie stranie: o pereche tom­natică – ambii îmbrăcaţi cu pan­­­taloni de stofă şi după caz, ea cu ie şi el cu „cămeşă” – a făcut o de­­­monstraţie de rezistenţă şi abili­ta­­te în dansul popular ardelenesc. Ero­­i­­na a fost femeia. Suplă şi do­ta­tă de Cel de Sus cu un organ ves­ti­bu­lar excepţional, ea a executat fă­ră greş, fără ameţeală şi fără în­tre­­ru­pere, vreo 400 de piruete. As­pectul bărbatului însă, burtos, în­cins cu brâu, tropotind mărunt din pi­­cioare în jurul nevestei, mă duse­se instantaneu cu gândul la mas­cu­lii trecuţi, „bravi”, gravi şi melan­co­­lici din clipul kitsch – pe măsura cân­tecului vânătoresc – Puşca şi cureaua lată, în interpretarea lui Traian Ilea. Încă de la apariţie, cli­pul cîş­ti­ga­se inimile ascultătorilor de re­sort cinegetic, storsese lacrimi vâ­nă­torilor artrozici şi beneficiase pe YouTube de comentarii de ge­­nul: „O melodie excepţională care a spart topurile şi încă le spar­ge... a fost, este şi va fi una dintre cele mai? frumoase melodii.... sa­lutări tuturor vânătorilor”. Semnase brakonyeru. Că versurile stâlcite „De-o fi vară, de-o fi toamnă/ Luam mistreţii la goană” elogiau într-adevăr braconajul – vara vâ­na­rea speciei fiind interzisă din cauza ma­ternităţii – nu contase. După cum nu contase nici ridicolul în­tregii producţii de televiziune, care, deşi însuma un atentat la etica vâ­nă­torească şi – prin scenariu, „ac­tori” şi regie – un atentat la bu­nul gust, nu isterizase, cum ar fi fost firesc, pe membrii CNA-ului.

Dincolo de versuri şi muzică, puş­caşii prezenţi în film – o grupă au­tentică de vânătoare dintr-un sat ardelenesc – întrupau însă cu ade­vărat, fiecare în parte şi toţi la un loc, chintesenţa vânătorului ro­mân actual. Obez sau în cel mai bun caz supraponderal, purtând cartuşiera ticsită pe sub pântec, cu privire şmecherească, îmbrăcat obligatoriu în haine „leopard”, în­chi­nând un pahar cu alcool îna­in­te şi în timpul vânătorii – contrar le­gii adică – vânătorul român um­blă cu puşca inconştient, de parcă ar fi o mătură, e gata să o sloboadă asu­pra a tot ce mişcă, e convins că are drept de moarte asupra săl­bă­ticiunilor şi că, prin însăşi existenţa sa, el este o valoare: „Când eram tânăr fecior/ Eram fala co­dri­lor”. Fala codrilor nefiind aşadar nici cerbul, nici ursul: nişte biete oră­tă­nii numai bune de glonţ.

Nici concursul Românii au ta­lent, nici dansatorii ardeleni şi nici cli­pul pomenit nu mi-au zăbovit în minte până zilele trecute când, dintr-un ziar, o ştire şi o imagine cu­noscută mi-au sărit în ochi: dan­satorul care îşi învârtise nevasta de 400 de ori şi îmi purtase gândul la Puşca şi cureaua lată făcuse puţină puş­cărie pentru uciderea din culpă a unui copil, pentru braconaj şi pen­tru nerespectarea regimului ar­me­lor şi muniţiilor.

Primar fiind în comuna Fe­lea­cu, de la lângă Cluj, individul ieşise în 2002, ca orice primar român ca­re se respectă, la braconaj. Deşi le­gea interzice ferm slobozirea fo­cului de armă înainte de a se iden­ti­fica specia, primarul felecan, vă­zând pesemne mişcare prin tufe, a tras: carne să fie! Nu se afla acolo o sălbăticiune, ci un copil de 13 ani care culegea iarbă pentru iepuraşii lui de acasă. L-a împuşcat în cap, omorându-l pe loc. În 14 aprilie 2002, Curtea e Apel din Cluj l-a condamnat la patru ani şi şase luni de închisoare. La 4 aprilie 2003, după nici un an, justiţia ro­mâ­nă l-a eliberat condiţionat. Mai şo­c­antă este însă atitudinea ju­că­u­şului: „Le-am făcut înmormân­ta­rea. De înviat, nu-l pot învia. Mi-au ce­rut sute de milioane de lei. Am zis că mai bine fac puşcărie”, de­clarase el presei. fii a făcut ceva puş­că­rie. Puţină. Cât să se odihnească, pentru a dansa apoi, mândru şi fercheş, la televizor.