Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Suntem incapabili să administrăm implementarea unei legi şi mai ales să perfecţionăm o lege existentă. Toţi vrem să introducem noi legi, noi măsuri. Revoluţionare, desigur
Luni, 17 decembrie 2007, ministrul liberal al Educaţiei, Cristian Adomniţei, a lansat in dezbatere publică trei legi, infăţişate de domnia sa, sub influenţa Sărbătorilor de iarnă, desigur, drept Pachetul de legi privind Educaţia şi Invăţămăntul. Fiind vorba despre o sindrofie la nivel inalt - au onorat reuniunea, printre alţii, primii doi oameni de stat, Traian Băsescu şi Călin Popescu Tăriceanu , politicieni şi jurnalişti s-au grăbit s-o comenteze. Am parcurs declaraţiile, reportajele şi comentariile nu fără amuzament. In imensa majoritate a relatărilor din presă şi de la televiziune am intălnit binecunoscuta atenţie acordată de fătuce relaţiei dintre Traian Băsescu şi Călin Popescu Tăriceanu. Nu numai intervenţiile, dar şi mişcările ţinănd de fiziologie ale celor doi au fost spintecate pentru a scoate din ele o concluzie care e de mult un clişeu plictisitor: preşedintele şi premierul sunt certaţi. Nimeni nu şi-a pus o intrebare pe căt de legitimă, pe atăt de bun-simţ: Bine, bine, dar ce vrea să facă ministrul cu aceste Legi ale Educaţiei şi Invăţămăntului? O intrebare dictată de o realitate politică dureroasă pentru Cristian Adomniţei: Coaliţia de guvernare PNL-UDMR e ultraminoritară in Parlament.
Or, din căte ştiu nu numai analiştii politici, dar şi curcile, pentru trecerea prin Parlament a unor astfel de legi cu ambiţia de a revoluţiona un domeniu esenţial al societăţii, e nevoie de o majoritate parlamentară. Şi nu de o majoritate parlamentară oarecare, ci de una zdrobitoare. Socotind că două formaţiuni, PSD şi PD-L, au anunţat deja că nu vor vota aceste legi in Parlament, manifestarea iniţiată de ministrul liberal rămăne - cum surprinzător de nimerit zicea Mircea Geoană - un simplu exerciţiu de imagine. Un exerciţiu de imagine la a cărei reuşită şi-a adus o contribuţie decisivă insuşi Traian Băsescu. Prezenţa domnie sale la acest moment din care Guvernul Tăriceanu a ţinut să-şi facă un moment electoral i-a dat maximum de greutate şi, mai ales, maximum de impact mediatic. Traian Băsescu e un adversar declarat al Guvernului Tăriceanu şi indeosebi al lui Cristian Adomniţei. Ce-a căutat la un moment de campanie electorală a PNL?
Sunt două posibile cauze ale acestei greşeli copilăreşti făcută de Traian Băsescu:
1) Prin uriaşul număr de voturi posibile din partea părinţilor şi a celor care lucrează in domeniu, Educaţia e un magnet care ii atrage pe politicieni mai ceva ca o privatizare strategică;
2) Ca şi Tudor Chiuariu, Cristian Adomniţei e, prin imagine publică, una dintre verigile slabe ale Guvernului Tăriceanu. Traian Băsescu n-a vrut astfel să rateze ocazia de a mai administra un ghiont Guvernului, dănd de pămănt cu Legile Educaţiei.
Am zis greşeală copilărească prezenţei sale la sindrofia din Aula Bibliotecii Centrale Universitare din Bucureşti nu numai pentru că a dat greutate unei manifestări strict electorale, dar şi pentru că inverşunarea impotriva lui Cristian Adomniţei riscă să-i confere tănărului ministru, cum s-a intămplat şi cu Tudor Chiuariu, o statură politică ieşită din comun. Cine a lucrat căt de căt in presă ştie că trucul cel mai eficient pentru a scoate din anonimat o foaie obscură e să fie atacată de o vedetă. De aceea, nu de puţine ori publicaţii ce se zbat in anonimat provoacă o vedetă şi, cănd aceasta face greşeala de a-i răspunde public, redactorii işi freacă măinile de bucurie: şi-au asigurat sporul de vizibilitate dorit. Jurnalişti, politicieni, demnitari de tot soiul au beneficiat de atacurile publice ale lui Traian Băsescu fără să-şi fi propus asta.
Natură impulsivă, Traian Băsescu i-a atacat aşa tam-nesam, uitănd că e şef de stat şi nu şef de CAP. Dincolo de toate acestea, iniţiativa lui Cristian Adomniţei de a lansa o Revoluţie in Educaţie şi Invăţămănt ne atrage atenţia asupra unui sindrom des intălnit la demnitarii postdecembrişti. Sindromul napoleonian. Şi spunem aşa deoarece Napoleon a rămas in istorie prin Revoluţiile sale in diferite domenii de activitate. Visăndu-se mici Napoleoni, demnitarii postdecembrişti, de cum s-au văzut in fotolii, s-au găndit să revoluţioneze domeniile respective. Traian Băsescu, de exemplu, vrea nici mai mult, nici mai puţin să răstoarne cu fundul in sus ordinea de drept. Tudor Chiuariu a vrut să revoluţioneze justiţia, urmănd unei alte revoluţionare: Monica Macovei. Toţi miniştrii Educaţiei de după decembrie 1989 au purces la revoluţionarea Educaţiei. Cănd făceam critică literară curentă, am sesizat că nici un prozator romăn nu voia să fie autor de schiţe. Toţi voiau să fie romancieri. Excelentul politolog Alexandru Radu vedea in această manie o străveche slăbiciune romănească. Suntem incapabili să administrăm implementarea unei legi şi mai ales să perfecţionăm o lege existentă. Toţi vrem să introducem noi legi, noi măsuri. Revoluţionare, desigur. Toţi vrem să fim Napoleon.
Or, din căte ştiu nu numai analiştii politici, dar şi curcile, pentru trecerea prin Parlament a unor astfel de legi cu ambiţia de a revoluţiona un domeniu esenţial al societăţii, e nevoie de o majoritate parlamentară. Şi nu de o majoritate parlamentară oarecare, ci de una zdrobitoare. Socotind că două formaţiuni, PSD şi PD-L, au anunţat deja că nu vor vota aceste legi in Parlament, manifestarea iniţiată de ministrul liberal rămăne - cum surprinzător de nimerit zicea Mircea Geoană - un simplu exerciţiu de imagine. Un exerciţiu de imagine la a cărei reuşită şi-a adus o contribuţie decisivă insuşi Traian Băsescu. Prezenţa domnie sale la acest moment din care Guvernul Tăriceanu a ţinut să-şi facă un moment electoral i-a dat maximum de greutate şi, mai ales, maximum de impact mediatic. Traian Băsescu e un adversar declarat al Guvernului Tăriceanu şi indeosebi al lui Cristian Adomniţei. Ce-a căutat la un moment de campanie electorală a PNL?
Sunt două posibile cauze ale acestei greşeli copilăreşti făcută de Traian Băsescu:
1) Prin uriaşul număr de voturi posibile din partea părinţilor şi a celor care lucrează in domeniu, Educaţia e un magnet care ii atrage pe politicieni mai ceva ca o privatizare strategică;
2) Ca şi Tudor Chiuariu, Cristian Adomniţei e, prin imagine publică, una dintre verigile slabe ale Guvernului Tăriceanu. Traian Băsescu n-a vrut astfel să rateze ocazia de a mai administra un ghiont Guvernului, dănd de pămănt cu Legile Educaţiei.
Am zis greşeală copilărească prezenţei sale la sindrofia din Aula Bibliotecii Centrale Universitare din Bucureşti nu numai pentru că a dat greutate unei manifestări strict electorale, dar şi pentru că inverşunarea impotriva lui Cristian Adomniţei riscă să-i confere tănărului ministru, cum s-a intămplat şi cu Tudor Chiuariu, o statură politică ieşită din comun. Cine a lucrat căt de căt in presă ştie că trucul cel mai eficient pentru a scoate din anonimat o foaie obscură e să fie atacată de o vedetă. De aceea, nu de puţine ori publicaţii ce se zbat in anonimat provoacă o vedetă şi, cănd aceasta face greşeala de a-i răspunde public, redactorii işi freacă măinile de bucurie: şi-au asigurat sporul de vizibilitate dorit. Jurnalişti, politicieni, demnitari de tot soiul au beneficiat de atacurile publice ale lui Traian Băsescu fără să-şi fi propus asta.
Natură impulsivă, Traian Băsescu i-a atacat aşa tam-nesam, uitănd că e şef de stat şi nu şef de CAP. Dincolo de toate acestea, iniţiativa lui Cristian Adomniţei de a lansa o Revoluţie in Educaţie şi Invăţămănt ne atrage atenţia asupra unui sindrom des intălnit la demnitarii postdecembrişti. Sindromul napoleonian. Şi spunem aşa deoarece Napoleon a rămas in istorie prin Revoluţiile sale in diferite domenii de activitate. Visăndu-se mici Napoleoni, demnitarii postdecembrişti, de cum s-au văzut in fotolii, s-au găndit să revoluţioneze domeniile respective. Traian Băsescu, de exemplu, vrea nici mai mult, nici mai puţin să răstoarne cu fundul in sus ordinea de drept. Tudor Chiuariu a vrut să revoluţioneze justiţia, urmănd unei alte revoluţionare: Monica Macovei. Toţi miniştrii Educaţiei de după decembrie 1989 au purces la revoluţionarea Educaţiei. Cănd făceam critică literară curentă, am sesizat că nici un prozator romăn nu voia să fie autor de schiţe. Toţi voiau să fie romancieri. Excelentul politolog Alexandru Radu vedea in această manie o străveche slăbiciune romănească. Suntem incapabili să administrăm implementarea unei legi şi mai ales să perfecţionăm o lege existentă. Toţi vrem să introducem noi legi, noi măsuri. Revoluţionare, desigur. Toţi vrem să fim Napoleon.
