x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

S-au salvat prin arta lor

0
Autor: Tudor Octavian 23 Aug 2005 - 00:00
S-au salvat prin arta lor


Despre artistii care au dus-o greu sau au trecut prin incercari teribile, biografii obisnuiesc sa spuna ca "s-au salvat prin arta lor".

Unii chiar s-au salvat prin arta lor la propriu, fapt ce da formulei un inteles mai complet. E vorba de artistii care, in lagare sau puscarii, au fost trecuti, datorita profesiei, la munci mai usoare ori s-au bucurat de un tratament mai omenos. Nu fiindca temnicerii ar fi nutrit un respect aparte fata de artisti. Pentru oamenii de tot simpli, putinta cuiva de a desena un portret care sa semene "leit" cu cineva e cam totuna cu magia. Avandu-l pe artist in puterea sa, gardianul, care e prin definitie o bruta, rareori o persoana cumsecade, se simte nitel demiurg. Ii sta la indemana sa distruga ce nu ajunge, ce nu intelege. Poate sa faca ce vrea cu viata unui om, al carui har el nu-l va avea niciodata. Poate sa fie si generos, daca are chef si daca prin generozitatea sa hachitoasa ii aminteste in permanenta condamnatului ca, in ciuda privilegiilor de moment, individul superior ramane totusi la bunul plac al celui inferior. E un fel de razbunare a prostului prin bunavointa.

Un pictor de-al nostru, cazut prizonier pe frontul rusesc si trimis sa moara intr-o mina de uraniu dimpreuna cu alti o suta de soldati romani, a fost scos si pus sa scrie lozinci, gazete de perete si sa faca portrete ale lui Stalin, ca rasplata pentru faptul ca executase dupa o fotografie portretul nevestei comandantului. Toti camarazii au sfarsit iradiati, dar el a trait si s-a intors salvat de la moarte de talentul sau de desenator de chipuri. "La un moment dat - mi-a povestit batranul artist - , ofiterul care conducea lagarul mi-a cerut sa-i fac nevesti-sii o bluza mai frumoasa, decat aceea cu care pozase la fotograf. Statea in spatele meu, respira greu de emotie si cand terminam de finisat, un ochi ori o parte din figura, in care-si recunostea consoarta, chiuia de placere si ma batea prieteneste pe spate. I-am spus ca pot s-o imbrac cum dorea, ca o imparateasa, ca o boieroaica, si atunci el m-a intrebat daca stiu sa fac dantele. Era innebunit dupa dantele. Femeia era o scroafa grasa, dar eu i-am intinerit-o si am facut din ea o scrofita care se scalda in dantele, mandra de rotunjimile sale. Intr-un fel, omul a inceput sa se teama de mine. Intelegea ca il citeam pe dinauntru, ca nu-mi era stapan in absolut, asa cum era pentru ceilalti. Pe mine m-ar fi putut impusca, daca voia, dar cum rezolva cu talentul meu?

Asupra talentului nu avea nici o putere. Uneori, imi punea intrebari ciudate. De pilda, daca pot sa desenez portrete chiar si noaptea, cand oamenii dorm. Cauta, s-ar fi zis, punctul meu vulnerabil, calcaiul lui Achile. Odata m-a dus la popota lor, a sefilor lagarului, si m-a pus sa-i fac un tablou al nevesti-sii in marime naturala. Ca obtineam asemanarea in imagini mici era un lucru pe care-l mai putea intelege. La imaginea naturala insa credea ca-s la mana lui, fiindca femeia avea o fata plina de bube. Era convins ca aici o sa capotez. Ciolovecul nu si-o putea inchipui pe femeia aia altfel, decat plina de furuncule. Am desenat-o, bineinteles, cu un ten de Madona de-a lui Rafael. «De ce nu-i faci si bubele?», m-a luat la rost seful lagarului. «Fa-i bubele!» M-am uitat la el respectuos, asa cum se cuvenea sa il priveasca un detinut prins cu ocaua mica, si i-am zis ca nu stiu sa desenez bube. Cred ca, pana la urma, asta m-a salvat, ca eram imperfect. Eram si eu un om ca el. Daca un ditamai colonel nu le stia si nu le putea pe toate, atunci cum sa le stie si sa le poata un biet detinut?"
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de