Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Discuţiile despre contribuţia investiţiilor Renault în România sunt una
şi alta este problema câştigurilor salariale la filiala Renault de la
Piteşti. Şi să fim obiectivi, salariul mediu la Dacia este mult sub
nivelul salariului mediu din România. Care, ştim cu toţii, nu
debordează!
Discuţiile despre contribuţia investiţiilor Renault în România sunt una şi alta este problema câştigurilor salariale la filiala Renault de la Piteşti. Şi să fim obiectivi, salariul mediu la Dacia este mult sub nivelul salariului mediu din România. Care, ştim cu toţii, nu debordează! Creşterea câştigurilor salariale la Dacia în ultimii ani – de mari succese financiare pentru Renault chiar cu modelul Logan produs la Piteşti şi de creşteri salariale în aproape întreaga economie din România sub impactul crizei de forţă de muncă – este practic de două ori mai slabă decât cea pe ansamblul economiei. Salariile la Dacia – uzină considerată în continuare un fanion al industriei prelucrătoare din România – au ajuns nu numai să fie mai mici decât media din România, dar şi să contrasteze puternic cu profiturile fabuloase ale angajatorului.
Aşa că revendicările salariaţilor de la Dacia sunt pe deplin îndreptăţite. Şi, dacă există unele cereri de salturi salariale ce ar putea fi considerate exagerate, aceste cereri sunt în regula negocierilor, când se pretinde mai mult pentru a se putea obţine măcar ceva. Iar cealaltă cerere – de participare la beneficii a angajaţilor – este una dintre modalităţile cele mai testate în ultimul timp în Occident pentru gestiunea marilor întreprinderi. În orice caz, ceea ce a oferit în prima fază Trustul Renault a fost o sfidare la adresa revendicărilor sindicale. Din păcate, în nota unui comportament care este specific aproape tuturor reprezentantelor multinaţionalelor care au ales să acţioneze în România. Din păcate, atâtea dintre multinaţionale consideră România o ţară bananieră – şi o tratează ca atare –, unde îşi pot permite lucruri pe care nici prin gând nu le-ar trece să le facă în ţările lor de origine.
Şi, din acest punct de vedere, nu totul se rezumă la problema nivelului salariilor. Dar, menţinând discuţia în spaţiul acestora, trebuie arătat clar că, în fond, prezenţa lor în România este legată tocmai de exploatarea avantajului costului mai mic cu forţa de muncă. Şi nimeni nu are cumva pretenţia ca aici salariile să urce, mai ales, aşa, dintr-o dată, la nivelurile occidentale. Nici nu ar fi posibil şi s-ar pierde însăşi motivaţia prezenţei multinaţionalelor în România. Dar nici să existe o subretribuire, chiar faţă de standardele româneşti – şi nu occidentale – nu este admisibil! Cu atât mai mult în cazul Renault, care, spre deosebire de alte multinaţionale, şi-a finanţat cercetarea-dezvoltarea modelului de succes Logan cu bani din facilităţile incredibile obţinute din partea statului român, iar acum îşi finanţează din ajutor de stat românesc o mare parte din cercetarea pentru crearea unui alt nou model low cost, pe care nici măcar nu-l va produce în România.
Iar şantajul "Dacă nu vreţi salariile pe care vi le oferim, ne luăm catrafusele şi plecăm în altă parte" nu trebuie acceptat, indiferent de consecinţe. Respectiv, chiar dacă se trece de la ameninţări la fapte! Pentru că ar însemna o autocondamnare! Ar urma ca salariaţii din România să câştige mereu şi mereu mai prost decât cei din Occident, doar pentru a asigura superprofituri multinaţionalelor care deniază a veni în România!
Aşa că revendicările salariaţilor de la Dacia sunt pe deplin îndreptăţite. Şi, dacă există unele cereri de salturi salariale ce ar putea fi considerate exagerate, aceste cereri sunt în regula negocierilor, când se pretinde mai mult pentru a se putea obţine măcar ceva. Iar cealaltă cerere – de participare la beneficii a angajaţilor – este una dintre modalităţile cele mai testate în ultimul timp în Occident pentru gestiunea marilor întreprinderi. În orice caz, ceea ce a oferit în prima fază Trustul Renault a fost o sfidare la adresa revendicărilor sindicale. Din păcate, în nota unui comportament care este specific aproape tuturor reprezentantelor multinaţionalelor care au ales să acţioneze în România. Din păcate, atâtea dintre multinaţionale consideră România o ţară bananieră – şi o tratează ca atare –, unde îşi pot permite lucruri pe care nici prin gând nu le-ar trece să le facă în ţările lor de origine.
Şi, din acest punct de vedere, nu totul se rezumă la problema nivelului salariilor. Dar, menţinând discuţia în spaţiul acestora, trebuie arătat clar că, în fond, prezenţa lor în România este legată tocmai de exploatarea avantajului costului mai mic cu forţa de muncă. Şi nimeni nu are cumva pretenţia ca aici salariile să urce, mai ales, aşa, dintr-o dată, la nivelurile occidentale. Nici nu ar fi posibil şi s-ar pierde însăşi motivaţia prezenţei multinaţionalelor în România. Dar nici să existe o subretribuire, chiar faţă de standardele româneşti – şi nu occidentale – nu este admisibil! Cu atât mai mult în cazul Renault, care, spre deosebire de alte multinaţionale, şi-a finanţat cercetarea-dezvoltarea modelului de succes Logan cu bani din facilităţile incredibile obţinute din partea statului român, iar acum îşi finanţează din ajutor de stat românesc o mare parte din cercetarea pentru crearea unui alt nou model low cost, pe care nici măcar nu-l va produce în România.
Iar şantajul "Dacă nu vreţi salariile pe care vi le oferim, ne luăm catrafusele şi plecăm în altă parte" nu trebuie acceptat, indiferent de consecinţe. Respectiv, chiar dacă se trece de la ameninţări la fapte! Pentru că ar însemna o autocondamnare! Ar urma ca salariaţii din România să câştige mereu şi mereu mai prost decât cei din Occident, doar pentru a asigura superprofituri multinaţionalelor care deniază a veni în România!
