x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Să învăţăm să ne placă România!?

0
Autor: Marian Nazat 18 Iun 2010 - 00:00
n) Thomas Villadsen e un danez obscur venit la Piatra Neamţ (un oraş altfel "simpatic", vorba lui) să câştige o pâine. Până în iarnă nu auzise nimeni de el, adică până să devină portarul echipei de fotbal "Ceahlăul". După juma de an, tânărul acesta blonziu şi pasămite adânc, ni se destăinuie diplomatic şi aproape scuzabil, că "a învăţat să-i placă România!" Vasăzică, e nevoie să înveţi să-ţi placă ceva! Cum s-o fi iniţiat oare nordicul fotbalist în a-i plăcea o ţară în care toate-s de-a-ndoaselea? Şi eu care credeam că, atunci când îţi place ceva, îţi place şi gata, fără pregătiri, fără reţete şi cazne! Plăcerea, îmi repetam naiv, nu presupune decât o tresărire de simţuri în desfătare, un zvâcnet de voluptate şi atât. M-am înşelat se vede, de vreme ce urmaşul lui Hamlet îmi arată că, uneori, e musai să te străduieşti să-ţi placă ceva. Iar el a prins merchezul în numai câteva săptămâni, în timp ce străbunii mei au reuşit anevoie.

D-aia mi-aş dori o astfel de materie în şcoala primară, o carte despre cum să dibuim să ne iubim vatra. Dar aici, "Problema e că se vorbeşte prea mult şi se face prea puţin", ca să-l citez pe acelaşi goal-keeper plin de miez. Aşadar, ceea ce noi am constatat cu mâhnire în sute de ani, el, surprinzătorul străin, a observat într-o clipită, semn că suntem lesne de citit şi tare previzibili. Întrebat care ar fi cheia succesului, expatul îşi mărturiseşte filozofia de viaţă: "Să te autodepăşeşti în fiecare zi, să lupţi, să fii disciplinat... Să nu cedezi în faţa adversarului!" La el în Scandinavia, probabil, nicidecum în România. Unde, din păcate, ne autodepăşim de-a pururi în scandal şi pizmă, în dezbinare şi văicăreală, şi de aceea vom rămâne pe veci o provincie "simpatică" a Europei. Şi nimic nu e mai jignitor, mai lipsit de consideraţie ca o etichetă simpatică lipită pe frunte. Orice spuneţi-ne, stimabililor de aiurea, dar nu că suntem "simpatici"!

Suport îndestul, însă am alergie la cuvântul cu pricina, mă revolt ori de câte ori altcineva ne găseşte "simpatici". De parcă am fi o specie de sălbăticiuni ciudate şi detestabile care, din politeţe, nu pot fi explicate altcumva. Prefer să mi se arunce în obraz că neamul îmi este laş, clevetitor, mizerabil, puturos, nestatornic, trădător etc., nu şi "simpatic". E suficient să-i spui cuiva că e "simpatic" ca să-l azvârli în derizoriu, să-l anulezi ca fiinţă orişicât serioasă, demnă de luat în seamă.

Handbalista Narcisa Lecuşanu, şi ea umblată prin lumea largă, e mai tranşantă şi nu se sfieşte să declare că "În România e multă răutate". lar răutatea se însoţeşte fatal cu invidia, deşi sunt de părere că tocmai invidia ne-a înrăit peste măsură, şi ce să construieşti pe dihonie, că totul se surpă? Nici măcar un patriotism decent, dar adevărul este că în anii din urmă n-am avut motive mai acătării să ne amorezăm subit de soarta noastră de români. Iar ca să învăţăm să ne placă România e obligatoriu să ne descotorosim de răutatea în surplus.

n) Patriotismul de odinioară, buchisit în şcolile pe care flutura steagul împurpurat, are acum note comice. Păi, cine şi-a păstrat intactă gugumănia să-şi închipuie că românii sunt cei mai cei dintre ăi mai tari? Curând, ne-am dezmeticit şi am realizat că nu suntem nici atât de viteji şi de vrednici ca-n manualele de istorie cosmetizată înadins, şi nici neamul picurat din inspiraţia Dumnezeului Atoatecreator. Eroii curgerii noastre prin vremuri şi-au pierdut brusc aura, căci Statele Unite ale Europei nu îngăduie asemenea eretici. Inşii ăia părăsiţi de viziune săvârşiseră greşeala capitală de a lupta pentru un stat naţional, independent şi suveran. Sigur, ei n-au schimbat neam istoria mondială, cum ne amăgiserăm secole de-a rândul!

Nu, ei au fost nişte personaje pitice în geo-politica lumii, nişte nume nevandabile în afară, neincluse în enciclopediile internaţionale. Destinul lor s-a năruit în provincialismul românesc, laolaltă cu măruntele idealuri ale naţiei mărginite de trăncăneală şi superficialitate. La început, în anii iluziilor postdecembriste, am trăit dureros dezamăgirea nerecunoaşterii neaoşelor virtuţi de către ignoranta străinătate. Cum, la puzderia de "ofrande" aduse omenirii, universalităţii, asta primim? ne întrebam întărâtaţi şi buimaci.

Ne-am repliat la fel de repede şi am căzut în defetismul pustiitor de speranţe. Suntem ruşinea Europei ! se aude întruna corul lamentărilor româneşti şi nu-i chip să-l oprească cineva.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de