Să le dea badea guriţă

O interpretă de muzică populară, cândva ţâţoasă şi ochioasă, care a dobândit mare notorietate cu un repertoriu al dragostelor ei de tinereţe, abuzează de faptul că nu cutează nimeni să-i spună ade­vărul şi, la 75 de ani, mai degrabă tencuită decât fardată, o face pe codana prin câteva televiziuni, cântând cum îi mai dă ei badea guriţă şi cum n-o lasă pe ea mama să sară pârleazul la bădiţa, tot pentru guriţă.

Când un lucru e total contra firii, oamenii gândesc că există to­tuşi o raţiune superioară, care lor le scapă. Că, bunăoară, genul de nepotrivire publică a acelei soliste cumva se motivează, că faima scuză ridicolul, inadecvarea, tupeul.

În mai multe arte, vârsta obli­gă. Cariera balerinilor e scurtă, în vreme ce pictorii trag toate fo­loa­se­le trecerii timpului dacă lucrează toată viaţa. Bătrâneţea la scriitori, artişti plastici, actori vine adeseori cu un considerabil plus de prestigiu. La interpreţii vocali însă, e­ta­tea rarefiază breasla. Italienii care cântau "muzică uşoară" în urmă cu 50 de ani colindă încă, în re­gim de seniori ai nostalgiei, sce­nele ţărilor pe unde au adunat în tinereţe glorie, dar nu mai fac săli pline, iar tarifele le-au scăzut la ni­ve­lul guriştilor de restaurant. Ad­mi­raţia, câtă mai e la generaţiile care i-au ascultat când erau juni, e dublată de un gen aparte de în­ţe­le­gere. Săracii gurişti câştigă şi dânşii o pâine!

La noi, impresarii n-au mamă, n-au tată şi îi abandonează pe vârstnicii folclorului de televi­ziune doar când nu mai pot scoate chiar nici un ban plimbându-i prin ţară, cum plimbă ţiganii ursul, la prostit un public care n-a fost niciodată prea greu de prostit. Cu unele excepţii, bărbaţii sunt mai simţiţi şi acceptă realitatea: i-a lăsat vocea, le-a crescut pântecul, reali­zează comicul unor prezenţe între cântăreţi tineri şi faptul că pot strica, la final de carieră, ce au construit în decenii de străduinţi şi de talent. "Clasicele" muzicii populare însă, spre deosebire de bărbaţi, acceptă greu ideea că tot ce are un început are şi un sfârşit. Televiziunea e necruţătoare, nu cu bătrâneţea, ci cu îngustimea de minte. Când omul e deştept şi faţa lui mărturiseşte inteligenţă şi înţe­lepciune, publicul nu mai ia în seamă vârstele. Spectacolul spi­ritului e peste acela al limitărilor artistice.

Dar când eşti o septuagenară împlinită bine la şale şi te dai mân­dră pe platouri, ce se vede cel mai bine e lipsa de măsură, nu ru­gina din glas. În câteva genuri şi arte, bătrâneţea trebuie să stea la locul ei, altfel nu mai e stimabilă. Pe aceste cândva doamne ale scenei, pu­blicul mereu primenit al spectacolelor cu folclor le aplaudă cu aceeaşi îngăduinţă cu care aplau­dă bâlciul. Vârstnicelor de tv, în­de­lung machiate şi potri­vite la chip cu sulimanuri, le stă mai bine cu romanţe şi cântece de alean, nu cu ţipurituri şi cochetării de amo­­rezate. Artiştii adevăraţi ştiu să pună şi punct, nu numai virgule.