x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Să moară duşmanii mei!!!

0
Autor: Tudor Octavian 14 Mar 2011 - 19:05

O dată în an, ca şi cum de două ori ar fi o doză fatală, un coleg mai tânăr mă previne că sunt duşmănit. Şi nu oricum, ci mai mult decât îmi pot închipui. Nu l-am întrebat niciodată cine mă duşmăneşte şi dacă persoanele şi-au  dezvăluit şi motivele. În urmă cu un deceniu, viaţa ori, mai bine zis, moartea mi-a dat un motiv foarte convingător de a-mi controla umorile rele. Am păstrat din ele doar partea care mă ajută să-mi fac meseria, dar în rest nu invidiez, nu detest, nu urăsc şi nu mă implic afectiv în nici o situaţie care ar presupune o trăire accentuată. Dacă e să trăiesc cu un accent obositor de natură a mă consuma sufleteşte, s-ar putea să nu mai trăiesc deloc. Uneori, un prag medical devine şi unul moral.

Câştigul a fost dublu: nu numai că nu am reacţii riscante şi obositoare – cum ar fi enervarea sau ranchiuna la nivelul maxim –, dar nici nu mă interesează ce cred unii şi alţii despre mine. E bine că sunt duşmănit. De fapt, ar trebui să spun că e normal. Înseamnă că exist. Aşa trebuie privită situaţia.

O pricină a acestei duşmănii latente, care nu-mi va fi probabil niciodată exprimată clar şi direct, e antisemitismul. Nu sunt evreu, dar pentru că mutra mea se potriveşte cu ce cred foate mulţi români că ar fi mutra tipică de evreu, suport un reflex antisemit. Nu ajunge să fie la vedere, însă funcţionează ca spirit. Acum mă distrez observând reţinerile unor  interlocutori şi uşurarea cu care râd atunci când, fără nici o legătură cu subiectul în discuţie, precizez că nu sunt evreu. Bieţii oameni! Ei m-ar simpatiza, dar cum au fost învăţaţi sau au învăţat singuri că e o problemă cu evreii ăştia, care se ocupă cu arta şi cu scrisul, se tem că greşesc apreciindu-mă. Din această stare confuză, în ei se adună o duşmănie. Se duşmănesc mai întâi pe ei, că nu pot să îşi stăpânească simţirea şi gândirea, iar cu vremea transferă jumătatea de duşmănie de sine pe mine. Unora pot să le citesc în priviri  dubitaţia: Oi fi sau n-oi fi evreu?

În tot răul dospeşte şi un procent mare de bine. Am mai scăpat astfel de grija unui simţământ parazitar: duşmănia. Pe locul rămas liber am cultivat un simţământ de solidaritate cu toţi cei care sunt nevoiţi să îndure opinii şi judecăţi urâte, rele, obositoare.

Ar mai fi un lucru care m-a ajutat să mă vindec de duşmănie. Manelele. În toate e vorba despre bani şi despre duşmani, iar soluţia, de o primitivitate de cavernă, e aceeaşi în toate manelele: să moară duşmanii! Noi, românii, ne-am contaminat de nişte trăiri ţigăneşti de şatră, iar categoria socială, care a făcut un veritabil sindrom din duşmănia mocnită, fără o cauză limpede, e intelectualitatea. Duşmănia intelectualului român e o boală care impune un tratament îndelungat, iar când e şi dublată de antisemitism mă tem că nici nu are remediu. Nu urăsc, nu invidiez, nu am zvâcniri abjecte, dar dacă duşmanii mei se simt bine murind din ură şi in­vidie, păi, ce pot să le fac, să moară!

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de