Să nu spui într-un tarziu ”că-i prea traziu”

Eugene Ionesco în al său ”Jurnal în Fărame” făcea o mărturisire, pe care aș așeza-o în randurile celor de tip ”testament”; ”Încrancenarea asta de a mă cunoaște și de a cunoaște ar fi trebuit s-o am mai demult. Dacă aș  fi pornit spre asta din vreme poate aș fi ajuns la ceva. În loc să fac literatură. Cat timp pierdut, ce risipă, credeam că am tot timpul. Acum e grabă, sunt ultimile momente, iar zorul ăsta nu e prielnic căutării; ba, tocmai din cauza literaturii, am ajuns să nu mai înțeleg nimic. E ca și cum, făcand literatură, am tocit toate simbolurile fără să le fi pătruns. Ele nu-mi mai vorbesc într-un chip viu. Cuvintele au ucis imaginile sau le maschează. O civilizație de cuvinte, o civilizație rătăcită. Cuvintele crează confuzii. Cuvintele nu sunt cuvantul. Cuvintele astea încă erau ca niște măști sau, mai degrabă, ca niște frunze căzute pe jos. Pomul vieții și al morții e aici, golaș și negru. De-acum înainte nimic nu mai poate masca cea mai adancă, mai incurabilă disperare. Stau față în față în față cu adevărul”.

 Iată ce dezvăluire prețioasă; fii încrancet în a te cunoaște pe tine și a cunoaște( e aici și vorba Ecleziastului și anume că ”toate lucrurile au vremea lor”). Nu aștepta bătranețea pentru asta, nu aștepta să te realizezi în lume mai întai și nu-ți imaginea că această căutare poate fi înlocuită cu altceva, nici că poate s-o facă altcineva în locul tău. Tinerețea e o vreme potrivită ”să stai față în față cu adevărul”.  Există, iată, o vreme pentru a începe să te cunoști și să cunoști, iar ”vremea” este unul dintre ingredientele pe care filozoful le adaugă printre primele în rețetă( mai vorbește el și despre răbdare), căci există și un ”prea tarziu”. N-aș fi în acord absolut cu Ionescu dintr-o singură pricină; literatura sau orice altă preocupare umană, de la a fi om de afaceri, muncitor sau economist și pană la a fi matematician sau pictor, nu e o piedică în calea ”încrancenării de a te cunoaște pe tine”, ba fiecare poate fi chiar trambulina cunoașterii, ceea ce ce cred că pentru Ionesco a și fost”. Doar dacă activitatea te ține atarnat de materie, de efectele secundare ale suferinței, ale dezordinii, ale existenței fără speranță, ale sentimentului că trecerea ta e ”cenușă”, cum îmi spunea zilele trecute un poet, atunci da, și literatura, și poezia, și orice altceva am face s-ar putea să fie timp pierdut. ”Cea mai adancă, mai incurabilă disperare” e doar una dintre fațetele pe care ni le arată existența omenească în absența căutării, căci viața noastră, văzută din perspectiva lucrurilor ce se petrec în materie, la vedere, observate doar în carcasa lor, inerent distructivă, pare dezolantă. La fel ca poetul, te uiți la tine ca la cenușă, te vezi ca un morman de frunze moarte, te așezi pe jilțul negru al trecerii lipsite de sens, eventual privind către un Dumnezeu de a cărui existență te îndoiești, în alte cazuri devii fanatic și nu înțelegi măcar că frica te face excesiv de credul. Și nu-i vorba despre credința în Dumnezeu, căci în fanatism nu-i cunoașterea divinului, ci frica de el și de propriile alunecări mentale în superstiție. A te cunoaște e un fel de a accepta că se poate să cunoști și altceva decat cunoști deja, că se poate ca toate lucrurile să poată fi observate și chiar trăite de la altă fereastră a conștiinței, din altă perspectivă. E nevoie doar să te deschizi, să iei drept ”reper” o mărturisire ca aceasta, a lui Eugene Ionesco, măcar și pentru ca, într-un traziu, să nu spui; e prea tarziu. Căutarea de sine nu-i, în același timp, un fel de a citi citate frumoase, nici măcar un fel de a studia cele mai bune cărți; ea presupune să descoperi că tu poți să schimbi, nu viața în sine, nu moartea, nu răul, nu dezagregarea, nu destinul trecător al materiei din care ești făcut, ci felul în care te gandești la ele, iar asta schimbă dramatic felul în care te simți în această viață. Divinul pe care Egoul omenesc n-l poate percepe, ba chiar îl urăște, îl respinge, îl judecă sau îl ironizează, se dezvăluie în inima noastră, intră în trăirea noastră și devine prezent în experiența vieții. El se ascunde la capătul drumului pentru cel ce ”se încrăncenează” să se cunoască pe sine și de aceea cred că nu-i nimic mai bun pentru o ființă decat să ”se încranceneze în a se cunoaște pe sine”! În de sărbători, cand se întamplă grozăvii, ne întrebăm; ”Unde-i Dumnezeu acum, de ce a permis asta”? Și numai cunoașterea de sine ne va lumina înțelegerea și vom ști că Dumnezeu permite ceea ce noi permitem, tristețile și fericirile noastre, întunericul și lumina, toate sunt, noi le trăim și le interpretăm așa cum alegem s-o facem, din ignoranță sau din cunoaștere, din inconștiență sau dintr-o conștiință trează!