Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În România, lucrurile stau pe dos în zona executivului, dominată de
două instituţii, guvernul şi preşedinţia. Ele nu negociază nimic, şi
astfel se pierd momente oportune. Abia după un spectacol public,
suculent şi jenant, cele două părţi reuşesc, uneori, să ajungă la o
concluzie crispată. Şi ea nu e niciodată decât o pace de moment.
Retraşi în birourile lor, cei doi generali pun la cale, imediat,
următoarea lovitură.
Privind cu un inevitabil fatalism la modul cum evoluează România de azi, nu cred că trebuie totuşi să ne refuzăm răspunsul la o întrebare firească: în fond, cum arată lucrurile într-o lume politică normală? Nu mă refer la un sistem de manual, la ceva teoretic şi ideal, ci la un stat în care există multe partide, multe interese, adversităţi, chiar şi jocuri de culise. Adică la majoritatea covârşitoare a ţărilor în care au loc alegeri.
În acest moment, deosebirile dintre ceea ce se petrece la noi şi sistemele bazate pe normalitate sunt multe şi semnificative. Dar un element trebuie luat în seamă cu prioritate: în toate statele care funcţionează, deciziile – cât de cât sensibile – sunt negociate antefactum. Mai concret: dacă o decizie a unui for trebuie aprobată şi de alt for, atunci ea e negociată înainte, în aşa fel încât, atunci când totul devine public, cele două instituţii să aibă deja o poziţie comună. Asta nu exclude tensiunile, negocierile dure şi concesiile inevitabile, eventual cu "monede de schimb". Dar la momentul final sunt evitate spectacolele publice jenante, deruta, amânările, blocajele, tot ceea ce maculează în fond imaginea statului însuşi.
Oricum am lua-o, în spaţiul lui de competenţă, statul e un "şef". Creează legi şi impune respectarea lor. Cine ar asculta de un şef incapabil să se exprime coerent, care cere disciplină în vreme ce generează haos?
În România, lucrurile stau pe dos în zona executivului, dominată de două instituţii, guvernul şi preşedinţia. Ele nu negociază nimic, şi astfel se pierd momente oportune. Abia după un spectacol public, suculent şi jenant, cele două părţi reuşesc, uneori, să ajungă la o concluzie crispată. Şi ea nu e niciodată decât o pace de moment. Retraşi în birourile lor, cei doi generali pun la cale, imediat, următoarea lovitură.
Această stare de lucruri are rădăcini adânci. În 2005, preşedintele i-a luat de mai multe ori prin surprindere pe liberalii aflaţi la guvernare şi aliaţi teoretici cu el. El a exprimat public nemulţumiri care puteau fi uşor negociate în culise. Apoi, cele două părţi au ajuns la un dezacord fundamental într-o problemă-cheie, cel puţin pentru ele: alegerile anticipate. Dezacordul a plecat de la neîncrederea lui Tăriceanu în Băsescu, iar neîncrederea s-a bazat pe lipsa oricărui mecanism credibil de consultare între cele două părţi.
De atunci, spectacolul continuă şi se amplifică lună de lună. Guvernul aşteaptă să vadă ce miniştri ajung să fie suspendaţi pentru că sunt pe listele DNA. Apoi Băsescu aşteaptă să vadă ce înlocuitori sunt propuşi pentru ca să inventeze rapid un motiv de respingere. În etapa următoare, liberalii propun alte nume şi rezerve ameninţătoare pentru ele. Pentru că decizia Curţii Constituţionale permite preşedintelui să refuze doar o dată o numire. Aşa că Băsescu, prudent, anunţă că nu mai refuză numiri, ci revocări, ca în cazul lui Meleşcanu...
În ambele instituţii, echipe întregi de strategi şi jurişti lucrează la aceste lovituri reciproce. În media, echipe de analişti le discută pe toate feţele. În vremea asta, Europa fierbe chiar în jurul nostru, iar banii ei zac în bănci, în loc să fie folosiţi de România pentru proiecte. Singurul nostru proiect e mutarea următoare. Asistăm la o partidă de şah extrem. Pentru că sportul extrem e cel în care rişti consecinţe grave. A fost inventat de multă vreme şahul-orb, iată că actuala putere îl joacă pe cel surd.
În acest moment, deosebirile dintre ceea ce se petrece la noi şi sistemele bazate pe normalitate sunt multe şi semnificative. Dar un element trebuie luat în seamă cu prioritate: în toate statele care funcţionează, deciziile – cât de cât sensibile – sunt negociate antefactum. Mai concret: dacă o decizie a unui for trebuie aprobată şi de alt for, atunci ea e negociată înainte, în aşa fel încât, atunci când totul devine public, cele două instituţii să aibă deja o poziţie comună. Asta nu exclude tensiunile, negocierile dure şi concesiile inevitabile, eventual cu "monede de schimb". Dar la momentul final sunt evitate spectacolele publice jenante, deruta, amânările, blocajele, tot ceea ce maculează în fond imaginea statului însuşi.
Oricum am lua-o, în spaţiul lui de competenţă, statul e un "şef". Creează legi şi impune respectarea lor. Cine ar asculta de un şef incapabil să se exprime coerent, care cere disciplină în vreme ce generează haos?
În România, lucrurile stau pe dos în zona executivului, dominată de două instituţii, guvernul şi preşedinţia. Ele nu negociază nimic, şi astfel se pierd momente oportune. Abia după un spectacol public, suculent şi jenant, cele două părţi reuşesc, uneori, să ajungă la o concluzie crispată. Şi ea nu e niciodată decât o pace de moment. Retraşi în birourile lor, cei doi generali pun la cale, imediat, următoarea lovitură.
Această stare de lucruri are rădăcini adânci. În 2005, preşedintele i-a luat de mai multe ori prin surprindere pe liberalii aflaţi la guvernare şi aliaţi teoretici cu el. El a exprimat public nemulţumiri care puteau fi uşor negociate în culise. Apoi, cele două părţi au ajuns la un dezacord fundamental într-o problemă-cheie, cel puţin pentru ele: alegerile anticipate. Dezacordul a plecat de la neîncrederea lui Tăriceanu în Băsescu, iar neîncrederea s-a bazat pe lipsa oricărui mecanism credibil de consultare între cele două părţi.
De atunci, spectacolul continuă şi se amplifică lună de lună. Guvernul aşteaptă să vadă ce miniştri ajung să fie suspendaţi pentru că sunt pe listele DNA. Apoi Băsescu aşteaptă să vadă ce înlocuitori sunt propuşi pentru ca să inventeze rapid un motiv de respingere. În etapa următoare, liberalii propun alte nume şi rezerve ameninţătoare pentru ele. Pentru că decizia Curţii Constituţionale permite preşedintelui să refuze doar o dată o numire. Aşa că Băsescu, prudent, anunţă că nu mai refuză numiri, ci revocări, ca în cazul lui Meleşcanu...
În ambele instituţii, echipe întregi de strategi şi jurişti lucrează la aceste lovituri reciproce. În media, echipe de analişti le discută pe toate feţele. În vremea asta, Europa fierbe chiar în jurul nostru, iar banii ei zac în bănci, în loc să fie folosiţi de România pentru proiecte. Singurul nostru proiect e mutarea următoare. Asistăm la o partidă de şah extrem. Pentru că sportul extrem e cel în care rişti consecinţe grave. A fost inventat de multă vreme şahul-orb, iată că actuala putere îl joacă pe cel surd.
