x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Salariul minim se negociază, productivitatea minimă, nu

0
Autor: Ionuț Bălan 03 Sep 2009 - 00:00

Premierul Emil Boc observa recent că, în pofida creşterii şomajului în ultimul an, România înregistrează "cel mai mic număr de şomeri raportat la mia de locuitori" din Uniunea Europeană. Da, dar ţara noastră nu se remarcă doar printr-un şomaj redus, ci şi prin cea mai înaltă rată anuală a inflaţiei din UE.



Cum e mai bine? Când şomajul e mic şi inflaţia-i mare sau invers? Teoria economică spune că, atunci când există presiuni salariale nesusţinute de sporuri de productivitate, tensiunile pot refula pe două căi: inflaţie sau şomaj. Noi am mers pe calea celei mai ridicate inflaţii din Europa Centrală şi de Est. În Polonia a fost taman pe dos - s-au văzut rate ale şomajului de 20%. Stabilitatea macroeconomică s-a obţinut în România transformându-se şomajul în povară fiscală. Fie c-a fost vorba despre taxa implicită numită inflaţie, de contribuţiile sociale mari ori de multitudinea de taxe explicite, au rezultat veniturile mici şi sigure preferate de români în sondaje.

Polonia s-a debarasat însă de lucrătorii a căror muncă aducea o valoare adăugată scăzută şi, pe această bază, s-au mărit lefurile celorlalţi. Dar nici disponibilizaţii n-au fost lăsaţi de izbelişte, fiindcă mediul economic a permis atragerea unor investitori străini care au creat locuri de muncă. Morala? La stabilitate macro se poate ajunge fie prin identificarea punctuală a problemelor, prin repararea sau înlocuirea circuitelor stricate, fie prin instituirea unor cote de consum pentru toţi, un echivalent al cartelelor care să ducă, pe ansamblu, la reducerea pierderilor.

Din nefericire, diferenţa de abordare se simte în plan calitativ. Statele care au apăsat puternic pedala reformelor au reuşit să oprească degradarea mediului, a învăţământului, a sistemului sanitar şi de pensii. România a deturnat banii de la şcoli, de la spitale, de la vârstnici ori de la drumuri ca să ajungă la acelaşi rezultate treptat, mai încet, deci mai târziu (de fapt, încă n-a ajuns).

Putem continua cu teoriile, dar mai bine am aduce în sprijinul lor argumentul cifrelor. Până în 1991-1993, toţi est-europenii s-au confruntat cu reculuri ale PIB-urilor. Economiile trebuiau să se aşeze pe o structură nouă. Numai că ţările cu rate ridicate ale şomajului au recuperat mai rapid ceea ce pierduseră la începutul tranziţiei. Polonia - cu cei mai mulţi disponibilizaţi din regiune - şi-a egalat încă din 1996 PIB-ul din 1989. Au urmat Slovacia (1999), Ungaria (2000), Cehia (2001) - în ordinea ratelor de şomaj. Şi noi am reuşit până la urmă.

Am ajuns în 2004 ca la începutul perioadei postcomuniste. Din păcate, ne-am ajutat mai mult decât ei de inflaţie, de datorii (arierate şi debite externe), am băgat mână până la fund în buzunarele salariaţilor şi ale pensionarilor, i-am văduvit pe contribuabili de serviciile publice plătite.

Aşadar, cei care au acceptat falimentele şi şomajul, care au renunţat la munca brută acolo unde înlocuirea ei cu tehnologie avansată s-a dovedit rentabilă au făcut salturi de productivitate. S-au putut mări salariile în paralel cu profiturile companiilor. De-aia polonezii se pot lăuda acum cu lefuri de 600 de euro.

Iar mai important este că refuzul de a face reforme se răzbună în prezent. Teoria economică susţine că guvernele care îşi conduc activitatea după o politică de acceptare a presiunii salariale (accomoding policy) se vor confrunta cu o creştere a inflaţiei, iar mai târziu va creşte şi şomajul. Este exact cum reiese din declaraţia premierul Boc: şomajul e (încă) mic, dar în creştere. Şi această escaladare a şomajului are loc pe fondul unei inflaţii înalte, cea mai mare din UE.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de