Sălbatici ca la Rammstein

Populaţia României e mult prea mare pentru cât pot ei să ducă

În logica lui B, România ar trebui să aibă doar câteva sute de pensionari, adunaţi ca într-un tablou, la coasă, la puşca şi cureaua lată. Iar bugetarii ar trebui să fie ca la 1 mai. Cu crenvurştiul alegoric în mână, tablourile lui B&B şi, esenţial, n-ar trebui să numere mai mult de vreo patrujdemii. În bună măsură, neamuri, prieteni, clientelă....

Şi România asta să fie a lor. Să nu-i întrebe nimeni de nimic, să nu zbiere lumea la ei, să nu-i terorizeze mogulii, să nu fie vulnerabilizaţi de jurnalişti, de TVA, de şomaj, scumpiri. În România lor, ei ar trebui să fie protejaţi prin decizie CSAT, astfel încât să nu se prindă cineva că sunt goi. Că nu se pricep, că sunt jmecheri, că ne trag ţara de sub picioare. Chestiile astea mă fac să mă răz­gân­desc şi să reformulez. Nu mai pun în­tre­ba­rea: de ce am pleca noi din Ro­mânia? Ci, mai firesc: de ce n-ar ple­ca ei? Ar­gu­mente: sunt puţini, sunt hapsâni, sunt răzbunători, habar n-au, au min­tea ca o coală albă, li se fâl­fâie şi se chi­nuiesc să mimeze patri­o­­­tismul şi gri­j­a faţă de interesul na­ţi­o­nal. Plus ce­le de mai sus, inclusiv ten­ta­tiva in­ter­lopă: ne trag România de sub noi. Dra­ma lor, fiindcă trăiesc şi ei o dra­mă, drama lor nu e criza. Drama lor e că trebuie să rabde populaţia as­ta mult prea mare, pe care ei trebuie s-o mintă, s-o aburească în alegeri, cu care trebuie să arate că-şi bat capul. Când, de fapt, cred că totul li se cuvine. Împrejurările au demonstrat că dansul pinguinului şi chiuiturile sindicale binevoitoare, în loc de pri­mirile tradiţionale cu pâine şi sare, le-au venit ca o mănuşă.

Din spanacurile alegorice ale mi­tin­giştilor ambalaţi să dea bine în film re­ieşea ceea ce voiau ei să reiasă: că noi, fraierii, le apreciem guver­na­rea, dar facem şi noi zgomot ca să fie ca în Gre­cia. De aici au născut sloga­nul să evi­tăm grecizarea. Iar preşedintele şi premierul chiar au simţit că au fost oma­giaţi, ştiind că, indiferent de vre­me şi de vremuri, românul e poet, e băn­cos, înghite orice şi face până şi din Guvern bici (al treilea B, după cei doi). Într-un astfel de miting se înscria şi tabloul pastoral cu ta-su care i-a spart în cap oul de Paşti, pentru popularitate.

Deci, de ce n-ar pleca ei? De ce nu s-ar înşira ei la firmele care oferă lo­curi în străinătate? De ce n-ar încerca ei la căpşuni? În locul medicilor, la cozile care-i scot din ţară, de ce nu s-ar propti Guvernul Boc în vederea plecării?

Salvarea vine de la România lui Tudor Chirilă, prezentă la concertul celor de la Rammstein. Zice Tudor Chi­ri­lă pe blog: "Un public foarte mişto. Un public care parcă n-avea nici o legătură cu România acestor zile. Neafectat de criză, sălbatic şi cu chef de viaţă, oameni care ştiau ce vor şi voiau toţi deodată. Cred că dacă ne spuneau să mergem la Gu­vern şi la Parlament şi să-i scoa­tem din ţară pe ritm de Du Hast, n-ar fi durat mai mult de câteva ore şi treaba era gata, pusă pe alt făgaş".  

Senzaţional public. Nu cu manele şi dansul pinguinului din recuzita Gu­vernului şi preşedintelui, ci cu tru­pa Rammstein. O Românie nea­mor­ţi­tă de facturi la întreţinere şi scum­piri, proaspătă şi cu poftă de via­ţă cum era Vama Veche la începu­tu­rile ei. O Românie care ştie ce vrea şi vrea toată deodată, să-i împingă pe toţi afară, cu neamuri, amici, clientelă...