Salonul

Odaia era foarte inalta. Masura vreo patru metri din dusumea in tavan. Era si foarte lunga.

Intr-un capat, ferestrele dadeau spre Gabroveni, iar in celalalt, spre Lipscani. Dar, fiindca avea mai putin de trei metri latime, aducea mai degraba a coridor decat a salon. Un coridor ciudat, care nu ducea nicaieri. Prima impresie, cand urcai scara subreda si ingusta, care te obliga sa impingi energic un umar inainte, ca sa nu ramai intepenit, era ca un arhitect beat incurcase dimensiunile. In vechile vaduri comerciale insa, toate locuintele erau ciudate. Asa-zisul salon era de fapt depozitul de la etaj al unui fost magazin de stofe si catifele. Nuntasii, infierbantati de dans, se loveau de pereti ca la biliard si toti invitatii erau veseli. "Aici locuim - mi-a explicat tatal miresei - , dupa ce te obisnuiesti, avantajele sunt mai mari ca dezavantajele." Tatal miresei era un barbat palid si desirat, nevasta-sa arata ca o scandura bine geluita, fata nici ea nu era mai implinita si primul lucru care-ti trecea prin minte era ca luasera toti forma ingusta a camerei in care locuiau. Pe fostele tejghele insirate de-a lungul unui perete si acoperite cu catifelele ramase de la negustorul armean se inghesuiau bucatele. "Lumea merge inainte - m-a lamurit tatal cel lung - , acum nuntile adevarate se fac cu bufet suedez."

Omul avea dreptate. Bufetul suedez e un semn de progres. Iar, cand bufetul chinez ii va lua locul celui suedez, vom avea inca o dovada ca lumea merge doar inainte. Numai lumea din salon mergea lateral, fiindca inainte nu se putea.

S-ar fi putut cumva si inainte, daca bunica fetei, o septuagenara grasa si cu un dos gigantic, n-ar fi tronat ca un monument al multumirii de sine pe un fotoliu de pe timpuri drept in mijlocul salonului, impartind invitatii in doua.

"Si doamna - l-am intrebat pe tata socru - cum coboara in strada?" "Pana acum zece ani - mi-a raspuns el privind-o cu duiosia cuvenita unui membru al tribului care se sacrifica pentru binele generatiilor mai tinere - putea sa coboare normal. Dar, dupa ce a stat doua zile blocata in scara si am impins-o-n sus cu niste baieti de la pompieri, gata, asta i-a fost. Am mai scos-o o singura data cu macaraua pe fereastra, cand l-am inmormantat pe bunicul. O sa mai iasa o data, cand ii va veni randul, cu picioarele inainte. Tot pe fereastra si tot cu macaraua."

*

Casa asta exista. Candva, in zonele comerciale impozitul pe comert se punea pe latimea fatadei. Magazinele mai inguste de trei metri plateau impozite foarte mici. Zonei i se spune "istorica". Cine cumpara vechile cladiri trebuie sa le lase asa cum sunt. Daca socotesti zidurile, casa e de fapt un coridor peste care s-a cladit inca un coridor si inca unul. Urmuz nu avea cum sa se nasca in alta lume.