Sapte la suta se duc repede

Sapte la suta crestere economica? Pentru cei mai in varsta dintre noi, povestea are un aer familiar.

Anii ’70, intr-un stat centralizat si o economie de comanda, au adus si ei crestere economica, chiar mai ridicata decat atat. Secretul, in epoca, era rata mare de reinvestire: statul tinea in lesa consumul si punea banii hotarat in echipamente, in principal in industriile pe care le considera "sanatoase" si productive - metalurgie, constructii de masini, mecanica de tot felul… In general, orice era din fier - sau producea fier - avea sanse mari la o portie sanatoasa de la buget. Cu atat mai bine daca cerea si multa mana de lucru - asta era o virtute, nu vreun motiv de ingrijorare.

Ei bine, acel val de investitii s-a facut prin imprumuturi. Care au ajuns la scadenta in circa un deceniu - undeva la inceputul anilor ’80. De acolo, povestea e cunoscuta. Tot ce se putea exporta a fost aruncat peste granita, la preturi fara legatura cu costurile. Iar fabricile n-au mai putut fi aduse la zi din punct de vedere al echipamentelor si productivitatii. Rezultatul final, la capatul deceniului incheiat cu revolutia: o tara obosita, imbatranita tehnologic, cu datorii zero, dar fara perspective industriale de vreun fel.

Sigur, exista diferente intre cresterea economica de atunci si cea de acum: astazi (teoretic) nu statul decide in ce se duc banii. In practica insa, statul a decis de mult: banii merg in incurajarea zambetului satisfacut al electoratului. Fata de anii ’70, cand cumparam licente de motoare de avion, astazi investim individual in televizoare pe care urmarim avioanele altora. Fata de acum 30 de ani, cand puneam banii in prese de 100 de tone, astazi ii dam pe prese de CD-uri, absolut necesare productiei de divertisment, care, cu putin noroc, va inlocui candva munca. Fata de deceniul in care statul a gresit aruncand banii pe echipamente de rafinare inutile, astazi ne concentram pe importul de automobile, o investitie despre care stii sigur un lucru: ca va cere alti bani in urmatoarele zece mii de kilometri.

Suna stangist, dar e de fapt o pledoarie de dreapta. Acum trei decenii, statul investea gresit in industrii fara viitor. Astazi incurajeaza consumul privat si-i tine la respect pe investitorii mai mari sau mai mici - de fapt, singurii care ar putea face acum investitiile cu cap, care ne vor ajuta peste inca un deceniu sa ne platim datoriile. Ultimul an a insemnat aproape un delir de masuri de incurajare a castigurilor individuale ale salariatilor, in vreme ce profitul companiilor a fost tratat ca un rau social. Ideea de reinvestire a lui in echipamente care sa produca la anul pare o prostie pentru birocrati: mai bine sa fie distribuit acum, sub forma de navete de bere si mititei.

Dincolo de toate, industrializarea socialista, oricat de stupida, a reusit totusi, cu un efort aproape ucigas, sa-si plateasca datoriile. Cresterea de azi, facuta pe datorie si investita in consum, nu va reusi usor acelasi lucru. Cele mai multe dintre marile investitii sunt straine, asa ca va trebui sa ne bazam pe bunavointa altora de a-si plati taxele pentru a iesi la liman. Numai ca acestia vor avea o alternativa: sa plece in tari mai ieftine si fara atatea probleme.

Tocmai de aceea, sapte la suta crestere economica n-ar trebui sa insemne cu sapte la suta mai multe credite de consum. Ci cu sapte la suta taxe mai mici pentru business-ul romanesc.