Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Chiar şi caracterele tari, în care o copilărie trăită în sărăcie a stârnit ulterior ambiţii sociale mari, rămân cu sechele sufleteşti. Unele nu vor fi resimţite niciodată ca efecte târzii ale anilor de formaţie vitregi. Treburile sunt şi mai complicate cu persoanele care au crescut în cea mai cruntă sărăcie. Fiindcă nu au ştiut niciodată ce-i îndestularea, n-au nimic de răzbunat. N-au putut să compare şi n-au amintirea unei vieţi de strâmtori şi neputinţe. Pentru aceştia, copilăria a fost aşa cum trebuie ea să fie.
Chiar şi caracterele tari, în care o copilărie trăită în sărăcie a stârnit ulterior ambiţii sociale mari, rămân cu sechele sufleteşti. Unele nu vor fi resimţite niciodată ca efecte târzii ale anilor de formaţie vitregi. Treburile sunt şi mai complicate cu persoanele care au crescut în cea mai cruntă sărăcie. Fiindcă nu au ştiut niciodată ce-i îndestularea, n-au nimic de răzbunat. N-au putut să compare şi n-au amintirea unei vieţi de strâmtori şi neputinţe. Pentru aceştia, copilăria a fost aşa cum trebuie ea să fie.
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Chiar şi caracterele tari, în care o copilărie trăită în sărăcie a stârnit ulterior ambiţii sociale mari, rămân cu sechele sufleteşti. Unele nu vor fi resimţite niciodată ca efecte târzii ale anilor de formaţie vitregi. Treburile sunt şi mai complicate cu persoanele care au crescut în cea mai cruntă sărăcie. Fiindcă nu au ştiut niciodată ce-i îndestularea, n-au nimic de răzbunat. N-au putut să compare şi n-au amintirea unei vieţi de strâmtori şi neputinţe. Pentru aceştia, copilăria a fost aşa cum trebuie ea să fie.
Pe ai mei, nu i-am auzit vorbind deloc de concedii. Ca elev al unui liceu militar, vacanţele nu le-am socotit un timp de odihnă, ci tot o chestiune de orar şcolar. Concediile, câte le-am făcut mai apoi cu familia, au fost puţine şi le-am privit ca pe o activitate. Explicaţie e simplă: concediile au făcut parte din lucrurile despre care nu mi-a spus nimeni că sunt drepturi, nu cadouri de serviciu. Că toată lumea are, o dată în an, dreptul la un refuz al vieţii pe care o duce. De aceea nici n-am în mine ideea de odihnă. Cum adică, să te duci undeva, la munte, doar ca să nu faci nimic?
Odihna nu se întâmplă de la sine. Trebuie conştientizată. Când zaci zile întregi într-un şezlong, nu înseamnă că te odihneşti. La intelectuali, odihna e o altfel de muncă a minţii. Un creier care a fost foarte activ tot anul nu se odihneşte gândind deodată puţin şi dezlânat. Mintea omului de cultură n-are duminici. Poate că nu-i adevărat ce spun, poate că o desprindere completă de sistemul în care exişti este exact ce-ţi trebuie ca să mergi mai departe. Dar, dacă n-am avut concedii, de unde să ştiu? Şi nu numai că nu m-am bucurat de concedii, ca toată lumea, dar muncind mult şi parcă gonit din spate de o grijă nesfârşită am consumat un sentiment de culpă atunci când am terminat de scris o carte sau am uitat că e Anul Nou şi, ducându-mă la redacţie, am găsit lacătul pus. În faţa lacătului, m-am simţit uitat de societate. Eu ce-o să mă fac în aceste zile de pauză universală? Cum voi recupera timpul pierdut cu nemunca forţată?
Am gonit de când mă ştiu şi acum mă întreb de ce? Cred că ştiu de ce. Pentru că am fost învăţat greşit că viaţa e o continuă întrecere. În capul meu de copil, s-a instalat convingerea istovitoare că trebuie să fiu primul, oriunde m-aş găsi. Chiar şi când eram muncitor necalificat, într-o fabrică de mobilă, voiam să fiu peste ceilalţi necalificaţi Nu vedeam în ce fel şi sufeream. Abia pe la cincizeci de ani mi-am dat seama că doar cu mine însumi mă întrec. Şi în nici un caz presat de gândul că e musai să ajung undeva. Dimpotrivă, s-a rezolvat şi enigma concediilor. Fiind liber să scriu ce poftesc şi să nu dau socoteală nimănui, munca a devenit o permanentă odihnă. Când sunt întrebat de ce nu-mi iau cuvenitul concediu, sunt tentat să răspund: dar acum ce fac, nu mă odihnesc?! Scriu ce-mi place, nu am şefi, nu mă întreabă nimeni de felul în care trăiesc, nu mai fac parte din masele largi. Şi, ce-i mai important, ştiu că tot ce a fost chinuitor în existenţa mea de la sărăcia din copilărie mi s-a tras. De la filozofia de turmă a sărăciei. Într-un fel, sărăcia te şi apără. Când eşti un nimeni, sărăcia nu te lasă să te întreacă nimeni.
Chiar şi caracterele tari, în care o copilărie trăită în sărăcie a stârnit ulterior ambiţii sociale mari, rămân cu sechele sufleteşti. Unele nu vor fi resimţite niciodată ca efecte târzii ale anilor de formaţie vitregi. Treburile sunt şi mai complicate cu persoanele care au crescut în cea mai cruntă sărăcie. Fiindcă nu au ştiut niciodată ce-i îndestularea, n-au nimic de răzbunat. N-au putut să compare şi n-au amintirea unei vieţi de strâmtori şi neputinţe. Pentru aceştia, copilăria a fost aşa cum trebuie ea să fie.
Pe ai mei, nu i-am auzit vorbind deloc de concedii. Ca elev al unui liceu militar, vacanţele nu le-am socotit un timp de odihnă, ci tot o chestiune de orar şcolar. Concediile, câte le-am făcut mai apoi cu familia, au fost puţine şi le-am privit ca pe o activitate. Explicaţie e simplă: concediile au făcut parte din lucrurile despre care nu mi-a spus nimeni că sunt drepturi, nu cadouri de serviciu. Că toată lumea are, o dată în an, dreptul la un refuz al vieţii pe care o duce. De aceea nici n-am în mine ideea de odihnă. Cum adică, să te duci undeva, la munte, doar ca să nu faci nimic?
Odihna nu se întâmplă de la sine. Trebuie conştientizată. Când zaci zile întregi într-un şezlong, nu înseamnă că te odihneşti. La intelectuali, odihna e o altfel de muncă a minţii. Un creier care a fost foarte activ tot anul nu se odihneşte gândind deodată puţin şi dezlânat. Mintea omului de cultură n-are duminici. Poate că nu-i adevărat ce spun, poate că o desprindere completă de sistemul în care exişti este exact ce-ţi trebuie ca să mergi mai departe. Dar, dacă n-am avut concedii, de unde să ştiu? Şi nu numai că nu m-am bucurat de concedii, ca toată lumea, dar muncind mult şi parcă gonit din spate de o grijă nesfârşită am consumat un sentiment de culpă atunci când am terminat de scris o carte sau am uitat că e Anul Nou şi, ducându-mă la redacţie, am găsit lacătul pus. În faţa lacătului, m-am simţit uitat de societate. Eu ce-o să mă fac în aceste zile de pauză universală? Cum voi recupera timpul pierdut cu nemunca forţată?
Am gonit de când mă ştiu şi acum mă întreb de ce? Cred că ştiu de ce. Pentru că am fost învăţat greşit că viaţa e o continuă întrecere. În capul meu de copil, s-a instalat convingerea istovitoare că trebuie să fiu primul, oriunde m-aş găsi. Chiar şi când eram muncitor necalificat, într-o fabrică de mobilă, voiam să fiu peste ceilalţi necalificaţi Nu vedeam în ce fel şi sufeream. Abia pe la cincizeci de ani mi-am dat seama că doar cu mine însumi mă întrec. Şi în nici un caz presat de gândul că e musai să ajung undeva. Dimpotrivă, s-a rezolvat şi enigma concediilor. Fiind liber să scriu ce poftesc şi să nu dau socoteală nimănui, munca a devenit o permanentă odihnă. Când sunt întrebat de ce nu-mi iau cuvenitul concediu, sunt tentat să răspund: dar acum ce fac, nu mă odihnesc?! Scriu ce-mi place, nu am şefi, nu mă întreabă nimeni de felul în care trăiesc, nu mai fac parte din masele largi. Şi, ce-i mai important, ştiu că tot ce a fost chinuitor în existenţa mea de la sărăcia din copilărie mi s-a tras. De la filozofia de turmă a sărăciei. Într-un fel, sărăcia te şi apără. Când eşti un nimeni, sărăcia nu te lasă să te întreacă nimeni.
