Săracu’, e ăla care scrie!

Aş vrea să pot asculta gândurile oamenilor. Cândva se va ajunge şi la asta, să apeşi pe butonul "idei şi sentimente" al celularului şi să asculţi ce-i trece prin cap omului de lângă tine.
Deocamdată pot să-mi ascult gândurile. E ca şi cum aş avea două minţi, una care emite şi alta care analizează şi decide dacă ideile ce-o bântuie pe cealaltă sunt deştepte sau cenuşii. Una seamănă şi alta culege. Când te ocupi de-o viaţă cu gânditul, a doua minte lucrează mai mult ca la alţii. Pianiştii ştiu că aşa stau lucrurile, fiindcă la ei mâna stângă şi mâna dreaptă primesc comenzi separat.

Dacă mă opresc uneori în mulţime, ca vaca în mijlocul uliţei, să-mi notez într-un carnet ideea care tocmai mi-a venit, e pentru că ideea pe cât de brusc mă vizitează, pe atât de repede se trece. Pleacă şi nu se mai întoarce. Unele idei mă mai caută şi a doua oară, ca să mă mustre că nu le-am dat atenţie, că nu le-am scris undeva, dar majoritatea pleacă şi duse sunt.

Cândva mă ruşinam să scot carnetul în trafic, să mă opresc şi să mă las privit cum scriu. Deşi nu făceam nimic ruşinos. Acum nu-mi mai pasă, cum nu-i pasă nici vacii când se opreşte în mijlocul uliţei şi-şi crăcănează picioarele din spate. E ceva natural, iar scrisul e şi mai natural ca opritul vacii, întrucât priveşte procesul gândirii, propriu omului. Ce mă nelinişteşte e că lumea se uită la mine când scriu în mulţime ca la ins cu grave probleme de comportament. Pot să fac orice altceva - să scuip, să înjur, să mă leg de femei, să târăsc o sacoşă cu sticle goale, să mă culc de-a dreptul pe trotuar - şi nu se sinchiseşte nimeni. E mai normal să te iei la bătaie pe stradă decât să scrii. Probabil că şi mai nepotrivit ar fi să mergi şi să citeşti. În alte ţări, oamenii citesc şi scriu în metrou, în parcuri, în cafenele, în autobuz, în timp ce fac rând la casă, în magazine sau în sălile de aşteptare. Prin toate ţările pe care le-am colindat m-am oprit acolo unde al doilea creier mi-a comandat "Notează ideea acum, că altfel se duce la altul!", şi nimeni nu s-a mirat că mă vede scriind. Doar la noi, chiar şi la persoane care se ocupă curent cu scrisul şi cu cititul, operaţiunea intrigă. Dacă nu eşti considerat dereglat, eşti socotit snob. Uită-te la el cum se dă mare, parcă nu poate să scrie la el acasă!

Recunosc că de la un timp procedez experimental; îmi scot carnetul şi mă pun pe scris aşa, ca să văd ce reacţii stârnesc. S-a întâmplat să fiu privit şi ca unul care se poartă necuviincios. Care face în stradă o treabă pe care oamenii bine educaţi o fac pe ascuns, având grijă să nu stârnească stânjeneală ori chiar oroare în jur. Când am fost la Veneţia, oraşul era plin de inşi care cântau. Nu cerşeau cu vioara, ci cântau, singuri ori în triouri şi cvartete, concerte de Vivaldi, Albinoni şi Mozart, iar trecătorii făceau roată şi-i ascultau respectuos, cu înfiorarea pe care o simţi când primeşti un cadou pe cât de neaşteptat, pe atât de dorit. Ce-ar fi ca într-o zi să mă opresc în mulţime, la Universitate, şi să cânt?! Bă, frate-miu, ar zice oamenii, ăsta nu-i ăla care scrie? Săracu', da' rău a mai ajuns! Acum şi cântă!