x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Sarea care nu mai sareaza

0
10 Aug 2004 - 00:00

Cand sunt chemat la corectat, pentru admiterea la facultate sau pentru orice altceva, parca mi se prabuseste cerul in cap. Stiu ca urmeaza sa-mi pierd cateva zile ingropat in teancuri de lucrari, sa ma enervez si sa-mi stric ochii, sa-mi aman treburile mele urgente.

Si mai ales sa simt cum mintea mi se sleieste in contact cu sutele de pagini de clisee stupide, judecati conformiste, aberatii de toata mana, o magma in stare sa uzeze si creierul cel mai rezistent. Dar ce sa ma mai plang, sunt profesor si asta e o parte din indatoririle mele. Taximetristul fierbe in suc propriu, zece ore pe zi, mereu pe aceleasi strazi desfundate. Minerul inghite carbune amestecat cu sudoare, la zeci de metri sub pamant. Centurista dardaie in intuneric, intrebandu-se de ce bruta beata o sa aiba si-n noaptea aia parte. Eu corectez lucrari, n-as mai corecta.

Sunt obisnuit cu tot felul de extemporale, teze, lucrari de examen si lucrari de licenta. De la douazeci si patru de ani tot migalesc la ele, tai, indrept, scriu cu rosu sfaturi care nu vor fi niciodata urmate, pun note cu o sfanta frica de a nu nedreptati pe nimeni. Ma bucur ca un copil cand dau de o lucrare ce arata o minte in stare de functionare, injur ca un birjar cand ma-nec in cretinisme imprumutate din comentarii de-a gata. Atata vreme cat autorii lucrarilor sunt elevi sau studenti le privesc totusi cu o anume intelegere: e vorba de tineri care invata. Greselile lor sunt inerente si corijabile cu timpul. Dar cand aberatiile apartin tocmai celor ce-ar trebui sa le indrepte, profesorilor insisi, ma sufoca pur si simplu indignarea.

Pentru ca dati-mi voie sa va dezvalui un mic secret al unei mari bresle: vreo trei sferturi dintre profesorii de romana nu sunt cu nimic mai buni decat elevii lor, dimpotriva, multi le sunt inferiori si-ar trebui sa ramana repetenti an de an. Poate la alte discipline mai merge sa predai mecanic, cu mintea plecata-n vacanta, desi ma-ndoiesc. Dar la literatura romana, daca nu simti pulsul literaturii, daca nu-ntelegi nimic din poezie sau din proza, daca n-ai mai citit o carte de decenii, e mai bine sa te lasi pagubas. Altfel, ai sa intoxici generatii de copii cu stravechi si moarte poncife, cu "comentarii" care nu comenteaza nimic si cu citate din critici potrivite fortat dupa metoda militianului puternic. In consecinta, elevii tai vor ajunge sa urasca si ei literatura, dupa chipul si asemanarea ta. Va fi singura ta realizare obiectiva.

Am corectat de curand "eseurile" profesorilor care solicitau titularizari pe post. Sa ma ierte Dumnezeu, dar foarte, foarte multe au fost mai rele decat ale unor scolari codasi. Am gasit in ele greseli de ortografie pentru care profesorul de romana ar trebui dat afara automat, incredibile si caraghioase "perle", dezorientare istorica totala. Ce spuneti de profesori de romana care cred ca "Bubico" si "Domnul Goe" sunt piese de teatru? Mai mult, care cred ca Domnul Goe insusi l-a aruncat pe Bubico din tren? Care incurca intr-atat personajele lui Caragiale incat ajung sa afirme ca nimeni altul decat conul Leonida si-a pierdut palaria cu scrisorica, si ca a gasit-o Agamita Dandanache! E adevarat, nu aceste aberatii totale au caracterizat cele mai multe lucrari, ci o monotona, morocanoasa mediocritate. Un stil scolaresc, cu stangacii de topica specifice unor oameni care n-au obisnuinta scrisului. O scleroza intelectuala adanca. Desi il trec in "galeria marilor clasici" alaturi de "Luceafarul poeziei romanesti" si de "genialul povestitor din Humulesti", profesorii ce doresc eternizarea pe post nu cunosc, de fapt, opera lui Caragiale. Si-atunci, ce le predau ei elevilor? E simplu: ii fac sa treaca pe langa frumusetea literaturii, ca niste orbi ce calauzesc alti orbi, si le transmit doar o colectie inutila, uscata, deformatoare de prejudecati si clisee.

Cu atat mai usurat am fost cand am gasit, nu mai mult de zece la suta, si lucrari asezate si rationale, ale unor profesori de nadejde. Dar, vai, pierdute printre munti de maculatura.

"Voi sunteti sarea pamantului", spune parabola evanghelica despre orice om care se-ncumeta sa-l invete pe altul. "Daca sarea nu mai sareaza, cu ce o veti sara?" Si verbul cristic continua teribil: "Atunci ea nu mai e buna decat sa fie aruncata afara, cu gunoiul…"
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de