x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Sate cu miros de pustiu

0
Autor: Lucian Avramescu 24 Aug 2010 - 00:00
Sate cu miros de pustiu


E luni, nu s-a luminat încă de ziuă şi contactul cu aerul rece de afară îmi aduce aminte că vara e pe ducă. Suit la volan, primul gest e să sucesc butoanele în poziţia cald. Până deschid şi închid porţile am timp să tremur, sancţionat de bluza mea care ieri părea potrivită. Nici şcoala, nici Primăria şi nici Poliţia, cu care împart vecinătăţi, nu sunt luminate. Becurile stradale au murit de câteva luni.

Austeritatea a suflat în lampa lui Ilici la care visam în copilărie, a întunecat satele, a rezumat beneficiile electricităţii. Ce mă scoate din casă la Sângeru cu noaptea în cap? Reziduurile de ţăran din mine m-au îmbrâncit la gestul de a ara, fertiliza cu câteva căruţe de gunoi de grajd şi semăna cu porumb un teren cam de un hectar din apropierea Cricovului. Proprietăţile familiei mele, situate mai ales pe dealuri, cuprindeau livezi de pruni, vii nobile care mai fiinţează doar în amintirile mele, păduri care au fost şi ele lichidate. Hai, zic, să fac şi eu o bucată de pământ să rodească. După obiceiul locului, am amestecat în materia aurie a seminţelor de porumb şi boabe de fasole urcătoare. Vizitându-mi, vineri, lanul irigat abundent de Dumnezeu în acest an, dovadă că porumbul e cât plopul, am remarcat cu bucurie că fasolea s-a făcut de cules şi păstăi nenumărate, în care stau rânduite miraculoase perle albe, sunt gata să plesnească.

Corvoada de a căuta câţiva oameni cu ziua, exersată cu prilejul obositoarelor praşile (lucrătorii, când ai norocul să-i găseşti, nu vor doar bani, ci şi pileală, mese, răsfăţuri), m-a dus iar prin satele vecine. Cu greu am arvunit trei femei şi un bărbat, fiecare din alt cătun, dispuşi să-mi recolteze averea de păstăi. Iată de ce bat drumurile în această dimineaţă prin nişte localităţi eminamente pustii. La ora asta, când mă întorceam din vacanţă la liceul din Vălenii de Munte, nu te puteai mişca de navetişti. Unde-au dispărut navetiştii care se înjurau cordial de cu zori şi umpleau până la irespirabil autobuzele pentru 1 Mai, Ploieşti, combinatul chimic din Valea Călugărească sau fabrica de armament din Plopeni?

Încetinesc în dreptul fiecărei staţii ştiute. Pustiu. Într-o staţie, la Moşneanu, farurile decupează silueta unei femei. Poartă o rochie ca de bal, roză şi cu multe zorzoane. Sunt obişnuit, de când s-a împestriţat lumea satelor, să întâlnesc pe uliţe toate bizareriile garderobei, dar ceva - asociat cu ora - e din cale afară de nepotrivit în ţinuta acelei femei. După trecerea farurilor, personajul de operetă a fost restituit întunericului şi singurătăţii. Mi-am găsit, după lungi rugăminţi ale claxonului, nematinalii mei lucrători, insultaţi de ideea năstruşnică de a le cere să şi lucreze pentru banii pe care li i-am dat în avans.

S-a luminat spre Cislău, iar Jariştea, ca o femeie somnoroasă, îşi trage peste cap cămaşa albă de ceţuri, dezvelind pitite reliefuri. De ce sunt pustii staţiile de autobuz, întreb, ca să deschid o vorbă, unde sunt navetiştii? Unde să se mai ducă? - îmi răspunde una dintre femei. Nu te mai angajează nimeni. Omul ei a făcut navetă până a murit "de infarct" tot într-un autobuz. Măi Nelule, i-a zis şoferul, coboară, că am ajuns. Rămăsese singur pe scaun. Văzând că nu răspunde, l-a clătinat şi bărbatu-meu a căzut lat. Am o pensioară după el, dar nu mă ajung. Zice că parlamentarii ne-o taie şi pe asta. Cine "zice" că v-o taie parlamentarii? Lumea, aud şi eu, că n-am timp să mă uit la televizor. Nu sunt bani, intră în vorbă şi bărbatul care stă în dreapta mea. Ştiţi vorba aia - dă-mi un leu să-mi iau un covrig, că mi-e o sete de n-am unde dormi la noapte. Râde. Zâmbesc şi eu. Ştiam comprimatul ăsta de definiţie a sărăciei.

La mine, continuă, erau trei navetişti de la trei case. Aveai navetist, aveai salar, erai în rândul lumii. Aţi văzut văgăuna în care stau. Ne întâlneam la cinci dimineaţa toţi trei în staţie. Acum mai fac naveta doar eu. Cum, că văd că vii cu mine? - mă arăt nedumerit. Am făcut până săptămâna trecută. Ne-a pus pe liber. Patronul a zis că e "momentană chestia". Aflu că e şofer pe o basculantă, iar firma la care lucra a intrat în "insolvenţă". Cică îi lichidează bunurile, dar patronul le-a mutat în altă societate. E şmecher. Ce să mai vândă ăia? Pe noi ne duce cu zăhărelul de patru luni că ne dă leafa, dar n-am văzut un leu. Altfel nu mă prindeaţi la fasole.

Pustiu. Lumina zilei, cu soarele cocoţat pe Bobaru între doi stejari gemeni, n-a învins întunericul satelor, un întuneric care se lăţeşte de la o lună la alta. Opresc în dreptul lanului meu. Porumbul bate spre arămiu. Lianele de fasole sunt pesemne pe acolo, îmbrăţişându-şi aracii vegetali. Muncitorii au saci şi găleţi, iar eu le voi aduce prima gustare la zece. Totul pare să curgă normal. Mă pregătesc să plec. Ce fasole vreţi să culegem? - mă întreabă, aiurea am gândit eu, prima femeie intrată în lan. Cum ce fasole? Fasolea! Păi, nu e! Adică nu mai e, că n-au rămas decât vrejurile. Intru şi mă crucesc. Fasolea mea a fost culeasă. Doar două zile n-am trecut pe aici. A fost culeasă... gratis. Furată. Nu trei păstăi, ci toată. Bucurii agricole, într-o toamnă în care constat, trezindu-mă în zori, că au dispărut, ca pelicanii, ca dropiile, navetiştii, specie nesemnalată de ştiinţa sociologică. Începe toamna şi satele nu mai miros a gutui şi mere, ci a moarte şi pustiu. Soarele s-a suit pe cer şi mie mi se tot pare că noaptea abia începe.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de