Sate ruină

În sud, la marginea României, vrajba biciuieşte sufletele nevolnicilor supravieţuitori ai ţăranilor de demult. Pricini mărunte s-au pus de-a curmezişul, ani şi generaţii în şir, între părinţi şi copii, între fraţi ori vecini, şi blestemul se rupe anevoie. Talpa ţării e mai nou şi sub talpa vremurilor, nu doar a strâmbătăţilor alcătuirii omeneşti şi ale aprigului ţinut.

Stelică Gruia fusese un om avut în comună. Lăsase ceva avere, deşi noua putere comunistă nu se dăduse în lături să-i ia din obor cam tot. Chiar şi astfel, fiul său, Florian Gruia, se alesese cu două linii şi fel de fel de scule şi maşini de rinduit, dulgherit şi câte altele. Mai moştenise şi o pricepere în tâmplărie care îl făcuse folositor ţăranilor din zonă. Meşterea orice, punea ferestre, uşi, îndrepta lemnul şi-l domesticea, îndoia fierul până îl auzea suspinând, ce mai, era aproape un vrăjitor!

Tot umblând din casă-n casă, Florian Gruia se pomenise cu darul beţiei şi-n timp mâinile începuseră să nu-l mai asculte. Tremurau şi scânceau asudând rece. "Se răsuceşte Stelică în groapă când îl vede pe fi-su!", era de părere tata-mare văzându-l beat. Şi-l vedea des, îndeosebi după ce i se prăpădise muierea, Gherghina. Rămăsese cu doi băieţi, Marian şi Iulică. Marian era ciupleag, cel puţin aşa discuta lumea. Ciupleag nu figurează în dicţionarul limbii române, dar acolo, în graiul islăzenilor, cuvântul înseamnă nesănătos.

Nesănătos la cap, căci Marian, mai mare decât mine cu câţiva ani, avea din născare mintea împuţinată. Frati-su, Iulică, era de seama mea şi-l invidiam pentru îndemânarea de a ochi cu praştia (noi îi ziceam picătoare) micile zburătoare şi de a agăţa cu undiţa peştii cei lacomi. Lua la ţintă şi becurile atârnate de stâlpi şi arar greşea.

Tocmai de aia îl invidiam şi mă căzneam şi eu să nimeresc măcar o vrăbiuţă, o rândunică moţăind pe sârmă. N-a fost să fie, Dumnezeu mi-a dus mereu alături piatra ucigaşă, ferindu-mă de nevinovata crimă. Iulică plecase întreg în armată, însă s-a întors paliu. Cică îl bătuseră unii (cineva spunea că îl prinsese miliţia furând şi-l îndreptase de şale cu pulanele, alţii, că se încăierase într-o crâşmă, oricum nu mai conta).

Florian Gruia murise de inimă rea şi de băutură. O dată cu el se dărăpănase şi gospodăria, cândva chivernisită şi dereticată cum nu găseai în mahala. Sărăcia îi înşfăcase strâns pe cei din neamul lui Stelică Gruia. Iulică luase chip de fiară şi apucături. Te privea fioros şi atât. Nu mai vorbea, se înfăşurase în şubă, pe zăduf şi pe vifor, şi nu ieşea din odaia-celulă. Părea să nu mai recunoască pe careva, şi foamea îl silea să urle lupeşte în nopţile de sperietură. Se certa cu luna, că înghiţise soarele. Ori cu soarta, că-i gonise bucuria.

Uneori, cei de la primărie îl internau la Poroschia, lângă Alexandria, dar nu zăbovea mult şi te trezeai cu el acasă. Până când n-a mai apucat rata spre Islaz şi nimeni nu ştie dacă o mai trăi sau nu. Acum, casa lor, casă de cărămidă, e ruină, iar buruienile s-au îndesit şi înălţat într-atât, încât împrăştie umbre de spaimă în jur. Gardul a putrezit, ros de ploile şi vânturile potrivnice.

În satul bunicilor sunt o droaie de case părăginite, peste care stăpânesc ierburile şi lighioanele pământului. Timpul le-a cotropit, le-a prefăcut în ţărână, laolaltă cu oamenii de odinioară. Vizavi, într-o cocioabă de paiantă, îşi priveghea bătrâneţea baba Ispasa. Feciorii se risipiseră hăt departe, ia ea stătea singură. Toamna târziu, pe porumbiştea spuzită cu brumă dinspre Balta Mică, o însoţeam pe vârstnica femeie să culeagă rădăcini de coceni.

Eram o ciurdă de prichindei, că nu se afla casă fără doi, trei ţânci. Resturile acelea seci o scoteau în primăvară. Într-o iarnă năprasnică a biruit-o gerul. Soba de paie a îngenat şi bătrâna a îngheţat bocnă.
I-am resimţit lipsa şi ades o visez. Părăsită şi toiegită de frig, plutind deasupra locului ce-i găzduise vremelnic povestea tristă.

Altădată, pe uliţa copilăriei trecea Toma Dorcea, alt vecin de-al nostru. Păşea gârbov, călcând larg drumul, şi cânta: "Toma Dorcea om dibaci/ Vinde boii şi ia vaci,/ Pe vaci ia măgar/ şi se face grădinar...". Toma Dorcea era tare chiznovat, pus pe şotii, mai rar în partea aia încruntată de lume. Sâmbăta şi duminica îi soseau copiii de la oraş, vreo trei, şi se petreceau, iarăşi lucru rar. Tata-mare înjura de ciudă. Ar fi vrut să-i vină şi lui odraslele (cinci la număr), să le poftească la masă şi să schimbe niscaiva vorbe de sărbătoare.

Azi, armonia de atunci s-a stricat şi ea, bitu Toma s-a prelins dincolo, şi-o gâlceavă stupidă i-a învrăjbit bătătura. (Ţin minte că, întins pe masa de autopsie, tot aşteptam să se ridice şi să plece vesel la ale lui. Să-şi adune catrafusele şi bucăţile de trup desfăcut şi să ne arunce în glumă: "Govia mă-sii de treabă!". Dar n-a făcut-o, semn că obosise, îl răpusese istovul.)

În sud, la marginea României, vrajba biciuieşte sufletele nevolnicilor supravieţuitori ai ţăranilor de demult. Pricini mărunte s-au pus de-a curmezişul, ani şi generaţii în şir, între părinţi şi copii, între fraţi ori vecini, şi blestemul se rupe anevoie. Talpa ţării e mai nou şi sub talpa vremurilor, nu doar a strâmbătăţilor alcătuirii omeneşti şi ale aprigului ţinut. Şefii de la Bucureşti au uitat-o şi nici n-au leac s-o vindece. Tac mâlc. Iar uitarea guvernanţilor sporeşte bălăriile şi pârloagele din satele româneşti, ajunse ruină.