Satul Planetar

Paştele, o sărbătoare prea mare pentru o lume atât de mică. ("Satul Planetar", adică Terra lui Marshall McLuhan, a devenit, prin intermediul internetului, o entitate care trebuie privită prin lupă pentru a desluşi oarece trăsături caracteristice.)
Există o vorbă care spune că există loc pentru toţi pe pământ. Aiurea. Aş! Vezi-ţi de treabă, dom'le, nu mai e loc pentru nici unul în plus, ş-aşa suntem mult prea mulţi.

Uită-te la noi cum ne îmbrâncim, cum ne săpăm semenul la temelie; în cazurile în care virtutea numită răbdare a fost epuizată sau e inexistentă, se procedează direct la crimă. Mai există o vorbă, cândva complementară celei pomenite mai sus, anume "a-ţi căuta un loc pe lume".

Acum cred că la asta se rezumă întregul efort existenţial al unui individ. Să prindă loc pe scaun în personalul vieţii care se târâie între haltele marcate pe un calendar cu un relief arhicunoscut. La rândul său, Paştele este marcat, încercuit cu roşu pe acest grafic al zilelor noastre ca reprezentând, nu-i aşa?, o foarte mare haltă în care cei care vor fi ajuns vor fi sărbătoriţi, întâmpinaţi cu muzică şi bucate alese.

Or, tocmai asta presupune sărbătoarea Învierii Domnului şi Mântuitorului nostru: ieşirea din calendar! Renunţarea la cotidian pentru o perioadă de timp. Însă, paradox!, lucrurile astea, atunci când sunt cât de cât împlinite, devin subiect de actualitate! Ştire, news alert, minutele alocate acesteia sunt drămuite şi planificate cu rigurozitate.

Până la urmă, agresivitatea, cea care a devenit mediul de cultură în care ne dezvoltăm, este cea care împiedică evoluţia noastră firească, ne înălţăm spre cer ca un trunchi de copac răsucit, ciudat, nereprezentativ pentru specia din care face parte. Gândiţi-vă la propria agresivitate! Da, corect, puţină blândeţe, un dram de bunăvoinţă, niţică răbdare nu strică, însă fără ariergarda agresivităţii, toate astea n-ar avea nici o valoare, ar rămâne descoperite, iar dumneavoastră, nu-i aşa?, aţi părea un pămpălău.

Studiaţi după aceea relaţiile dintre colegii de serviciu, analizaţi la rece felul în care se adresează unul altuia vecinii de scară. În fine, priviţi-i pe reporterii care fac transmisii în direct "de pe teren". Lor nu le impune nimeni agresivitatea, pentru că nu au chipuri, când toţi sunt de-a valma, live. Nu, doamnelor şi domnilor, este felul de a fi al acestor adolescenţi care, cu siguranţă, urmăresc ceva în viaţă.

Totul este în direct şi extrem de aproape de fiecare din noi. Locuitorii din Bucureşti sting lumina împreună cu cei din Sydney. Suntem închişi într-o cutie din care numai prin nişte fante înguste mai putem întrezări cerul. Paştele, o sărbătoare prea mare pentru o lume atât de mică. Şi totuşi mai există o speranţă: Lucian Blaga spunea că veşnicia s-a născut la sat. Dar oare satul lui arăta precum cel al lui McLuhan?