x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Scăunelul oltenesc cu trei picioare şi lada de zestre

0
Autor: Florin Condurateanu 20 Iun 2017 - 07:10

Mă cheamă în odaia cu un perete deschis spre via lucrată de mâna lui, o cameră ţărănească specifică  meleagurilor Olteniei. Pune cafeaua în căniţe de lut.  “Aici, pe malul Snagovului, în satul ăsta, am amenajat un colţ ţărănesc, în care îmi încarc sufletul. Fac mămăligă pe cuptorul de pământ, mă aşez pe scăunelul oltenesc cu trei picioare şi inima mea parcă se ridică în zbor. Îmi sprijin spatele de lada asta veche de l00 de ani, ladă de zestre pentru mândrele de la sat”. Ştefan Iordache, o culme a teatrului şi filmului. Orice interviu cu Ştefan Iordache mă răscoleşte, mă gândesc la vorbele lui adânci săptămâni şi săptămâni. “Mă întrebi dacă m-aş competiţiona cu De Niro, cu Al Pacino. Îi admir, dar eu sunt mândru de rolul meu din «Cel mai iubit dintre pământeni»”. Ştefan Iordache mângâie pisoiul negru din poală. “Era motanul preferat al tatei, îl îndrăgesc chiar dacă evit să-mi taie calea vreo pisică neagră când merg spre teatru la spectacol. Am amenajat casa asta să aibă pridvor, să simt în nări aerul de sat, mă regăsesc după ce joc Richard al III-lea, după ce joc un actor care nu acceptă apusul şi se zbate să rămână star. După rolurile diferite din fiecare seară, nu mai ştiu cine e de fapt Ştefan Iordache”. L-au pensionat devreme, cu bani ridicol de puţini, noroc că îl solicitau multe teatre pentru contracte privind câte o piesă. “Uneori, sunt obligat să mai vând un tablou de Tonitza, nevastă-mea Mihaela le-a primt moştenire”. Ştefan Iordache mă conduce la poartă şi-mi spune că şi-a scris numele pe crucea din cimitirul satului, “să calce talpă de român pe pământul ce mă va primi, să crească iarbă românească peste mine, că tot ce vine de la ţara asta e sfânt pentru mine!”. Un alt colos al spiritului românesc, Amza Pellea, mi se destăinuia că uneori îl cotropesc oboseala şi o sămânţă de tristeţe. Îl îmboldeşte sufletul să treacă pe la o fântână în drumul spre Băileşti. Coboară găleata încet, ca într-un ritual îmbărbătător, o scufundă în apa rece şi apoi soarbe din marginea de lemn a ciuturii. “Parcă e apa vie din basmul românesc”. Şi se mai trăiniceşte la inimă cu ceva, spre seară, când s-a înstăpânit liniştea,

calcă piatra din curtea Catedralei Unirii din Alba. În “Mihai Viteazul”, a rostit cu cuşma Întregitorului pe creştet şi în şaua armăsarului: “Moldova, Ardealul şi Ţara Românescă, asta-i pohta ce-am pohtit!”. În ultimele minute de viaţă, Amza a rugat să i se îndeplinească dorinţa de a se dura o fântână pe un drum ars de soare.

 

 

 


Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de