x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Scheletul din port, parabolă

0
Autor: Marian Nazat 19 Dec 2008 - 00:00

"M-au înfrânt, Manolin, spuse el. Zău că m-au înfrânt", îşi aminti Ion cuvintele lui Santiago. Snopul subţire de vorbe îl biciui neîndurător, trezindu-l la realitate. Cuvintele spuse de altcineva, cândva şi altundeva, consfinţeau sfârşitul amăgirilor. Răspândite de vânturile de aiurea, ele erau preluate şi rostite de majoritatea pescarilor, dezamăgiţi de priveliştea scheletului adus în port, taman la sărbătorirea a nouăsprezece ani de la ieşirea în larg...





Ion Românu ieşise în larg cu aceeaşi bar­că prăpădită, închipuindu-şi că azi va fi ziua lui cea norocoasă. Soldaţii din port îl legitimară într-o doară, fiindcă îl cunoş­teau dintotdeauna. Tinerii în uniforme kaki executau ordinele vremii, de-un pur­puriu strident, cu un sictir nedisimulat. Era felul lor de a se împotrivi rându­ie­lilor absurde. Poate azi va fi altfel, gândi subversiv bătrânul în dimineaţa aceea enigmatică din decembrie 1989. Vâsli voiniceşte, cu ură mocnită, până ce ţăr­mul deveni o linie vagă şi confuză în orizontul ceţos. Bătrânul pescar îşi desfăcu sculele şi le aruncă în adâncurile tulburi, precum Santiago, personajul lui Hemingway. Soarele asfinţea domol şi-o linişte misterioasă coborî cu amurgul roşietic. Unul din fire se undui timid, dar aşa se în­tâmpla mereu. Ion rămase calm şi-şi privi chipul neras şi obosit în oglinda  li­chidă. Îmbătrânise tot aşteptând să prin­dă peştele cel mare şi gras. Poate azi... Dum­nezeu îl ascultă, înmuiat de milă, şi  făcu să zvâcnească iarăşi firul, la capătul căruia fusese agăţată o momeală proas­pătă, din somn. De data aceasta, muşcă­tu­ra fu zdravănă, căci ambarcaţiunea se clătină şi-o luă înainte, smucindu-se şi trosnind din încheieturile ostenite. Un­diţa tremura, cuprinsă parcă de friguri. Ion o strânse adânc între palmele butu­că­noase până ce-i ţâşni sângele. "Înghite până când vârful cârligului îţi intră în inimă şi te omoară!", răbufni bătrânul, asemenea lui Santiago. Şi peştele înghi­ţea lacom şi se zbătea spasmodic. În cu­rând, ţâşni din adâncuri şi se repezi la barcă, plesnind-o cu coada imensă. Barca rezistă, exact cât îi trebui lui Ion să înfigă harponul în spinarea lină a vânatului la care tânjise o viaţă. Da, ăsta era peştele cel mare, era chiar democratos!, ţipă Ion, asudat şi fericit deopotrivă. Un cârcel i se înfipse în piciorul pus pe sfoara grea şi se rugă Âlui de Sus să-l scape de cârceii tre­cu­tului. Peştele se zvârcolea încă, îndem­nân­du-l pe bătrân să cugete în tăcerea nopţii: "Pare să aibă un plan. Dar planul meu care-i? La al meu trebuie să impro­vizez!". Şi improviză, nu se codi deloc! Altceva nu i se arăta. Păli peştele cu o bu­ca­tă de lemn, apoi cu un topor, înroşind apa neguroasă. Peştele se potoli, ameţit şi slăbit de la atâtea lovituri. "Bătrânul scru­tă cu privirea  întinsul mării şi îşi dădu seama cât de singur e acum." Singurăta­tea n-avea să-l părăsească decât o dată cu apariţia rechinilor hulpavi, ademeniţi de mirosul sângelui. Nişte "galanos" de te­mut "măturau apa cu cozile" şi se nă­pusteau asupra prăzii. Ion "lovi capete cu ciomagul, auzi fălci muşcând şi simţi zguduirile bărcii când fiarele atacau pe dedesubt. (...) Rechinii ajunseseră la pupa, îl asaltau unul câte unul şi toţi laolaltă, sfâşiind bucăţi din  carnea ce lucea sub apa mării, după care se întorceau şi mai veneau o dată. În cele din urmă, unul din ei ajunse la capul peştelui şi atunci bă­trânul înţelese că se terminase. (...) A fost ultimul rechin din hoarda care venise. Nu mai aveau ce să mănânce de-acolo". În cei aproape douăzeci de ani de când se luptă cu rechinii, Ion Românu a pierdut cam tot, şi petrolul, şi băncile, şi finan­ţele, şi comunicaţiile, şi drumurile, şi  hol­dele, şi uzinele, şi fabricile, şi flota, şi identitatea naţională, tot ! "Am ieşit prea departe în larg", îşi reproşa întruna bă­trânul, târând în spatele bărcii scheletul uriaş al peştelui. Farul din port clipea stin­gher prin plasa de sârmă, în hărmă­la­ia instaurată atunci. Soldaţii dispăruseră, însă dispăruse şi frontiera, cu fâşia niciodată înţelenită definitiv. Clădirile dărăpă­na­te de altădată se primeniseră în culori de împrumut, fiind ocupate de ceva timp de puşcaşii americani. Nimic nu mai era ca înainte!

"M-au înfrânt, Manolin, spuse el. Zău că m-au înfrânt", îşi aminti Ion cuvintele lui Santiago. Snopul subţire de vorbe îl biciui neîndurător, trezindu-l la realitate. Cu­vin­tele spuse de altcineva, cândva şi al­tun­deva, consfinţeau sfârşitul amăgirilor. Răspândite de vânturile de aiurea, ele erau preluate şi rostite de majoritatea pes­­­carilor, dezamăgiţi de priveliştea sche­­letului adus în port, taman la săr­bă­torirea a nouăsprezece ani de la ieşirea în larg... Din difuzoarele spânzurate de stâl­pii de pe mal răzbătea vocea căpitanului portului, care îşi sfătuia subalternii să târ­guiască bărci, ciubote şi merinde nea­oşe şi să ocolească produsele aduse de afară. Geaba se opintea în cutiile cu gale­ne sovietice şeful, în port se împuţinaseră drastic mărfurile indigene. Chiar şi şirul de oase urma să fie achiziţionat de un afacerist strategic (străin, desigur!), printr-o licitaţie trucată. Ambalat apoi în celofanul multinaţionalelor, fiecare oscior era vândut pe piaţa internă ca delicatesă de import, dar pe bani grei. Ion se uită din nou la şirul de oase şi scuipă cu obidă sporită. Oase şi vorbe, doar de ele se bucura de câţiva ani, de când crezuse că peştele cel gras va alunga foamea neamului său de sărăcani.
Citeşte mai multe despre:   editorial,   peştele

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de