Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dacă ar fi să cumpăr, unul câte unul, cursurile din Facultatea de Litere, conform cu folosul pe care l-am avut din ele ulterior în profesia de ziarist şi de scriitor, pe foarte puţine aş da banii. Dar şi acelora le-aş cere un caracter formativ mult mai hotărât.
Normal, aşa ar trebui alcătuită programa universitară, nu în virtutea tradiţiei, ci faţă-n faţă cu o realitate în continuă mişcare. În cinci ani de filologie, n-am avut nici un curs despre meseria scrisului. Eram siliţi să citim sute de cărţi şi să ne lămurim singuri şi după puteri cum se scriu cărţile, ce trebuie să aştepţi de la această îndeletnicire, ce munci se fac în edituri, în presă şi, în general, în relaţie cu scrisul şi cititul în limba română.
E adevărat, filologia nu e o şcoală de scriitori, dar şi profesorii de limbă şi literatură lucrează toată viaţa cu cărţi. Esenţial e ca studenţii să conştientizeze în facultate facerea cărţilor şi cele mai eficiente modalităţi de a le întrebuinţa.
A trebuit să mi se confirme toate aceste prezumţii didactice la Harvard, unde învăţatul se plăteşte cu zeci de mii de dolari anul, ca să mă scutur de îndoieli. La noi, cum discuţi cu un profesor sau cu un funcţionar din minister despre structura programei, cum ţi se taie tot avântul. Ţi se explică, pe obiceiul naţional, ce nu se poate, nu ce se poate. De ce nu e momentul, nu când e oportună schimbarea, cine-s oamenii care nu-s capabili de schimbare, nu pe cine te poţi baza. Vorbim despre gândirea negativă şi despre gândirea pozitivă, dar mai păgubos decât să evidenţiezi mereu ce nu se poate face, nu ce trebuie şi ce se poate face, nu văd ce-ar mai fi.
În cele câteva zile petrecute la Harvard, m-am interesat de tot ce primeşte studentul pentru taxa consistentă pe care o plăteşte. Primul şoc l-am avut conversând cu un profesor român, care preda de 30 de ani la cea mai prestigioasă universitate americană: până la mine, nici un alt compatriot nu fusese curios să afle cum se învăţa acolo! Iar eu nu eram nici profesor, nici oficial.
Curiozitatea mea se motiva strict profesional. Voiam să înţeleg ce nu învăţasem şi ce era util să învăţ mai departe. Toate facultăţile aveau un număr de cursuri obligatorii, care constituiau structura programei, şi o listă la alegere, cu specializări în direcţii solicitate în chip majoritar de studenţi. Spun în chip majoritar deoarece, în funcţie de cerere, erau angajaţi cu contract şi profesori care lucrau cu unul sau doi studenţi, doritori să se pregătească în profesii rare sau cu un grad sporit de creativitate. La Facultatea de Jurnalism, profesorii erau toţi jurnalişti sau foşti gazetari cu nume mari, care garantau, prin chiar scrisul lor, prin cariera lor, calitatea lecţiilor.
Am avut un motiv personal să scriu acest articol. Am citit de curând numele profesorilor de la trei şcoli de jurnalism, una de stat şi două particulare, şi am dat de aceeaşi jale ca în urmă cu şase, şapte ani. Să fi fost în situaţia să angajez câţiva dintre profesori să scrie la ziar, nu prea aş fi avut de unde alege.
