Şcoala lui Grigorescu

Casele de licitaţii de artă din toate ţările cu tradiţie în domeniu procedează, în cazul tablourilor nesemnate, la o seamă de definiri statuate internaţional precum: "în maniera lui...", "în genul lui...", "atribuit lui...", "atelierul lui...", "continuator al lui...", "imitator al lui...", "copie de epocă după...", "copie târzie după...", "şcoala lui...". Localitatea din Franţa, unde au pictat o vreme Grigorescu şi Andreescu, deşi nu a contat pe o acreditare oficială, deşi nu a avut un sediu cu ateliere şi cancelarii şi nici profesori cu grad academic, a rămas în istoria culturii cu numele de Şcoală. Se cheamă Şcoala de la Barbizon, întrucât esenţa pelerinajului la Barbizon a câtorva sute de pictori din toată lumea a fost o anume învăţătură. O idee care a modificat ulterior tot învăţământul artistic superior.

Grigorescu aparţine Şcolii de la Barbizon, dar nenumăraţii pictori români care l-au imitat, care i-au continuat maniera, care au pictat în genul lui şi s-au considerat grigorescieni nu sunt înregistraţi în nici o scriere dedicată istoriei artei româneşti drept "Şcoala lui Nicolae Grigorescu". Ciudată situaţie!

Ar putea fi numărate mai multe explicaţii ale acestei defectuoase şi extrem de păguboase, în plan educativ, capitalizări spirituale, însă două îmi par proprii modului exagerat, în care ne raportăm noi la creaţia lumii. Deşi încadrabil într-o clasă europeană onorantă, Grigorescu este în această clasă un pictor între alţii. E unul dintre "micii maeştri europeni" franţuziţi la Barbizon. Noi zicem că e unic şi că, fiind unic, e nepotrivit să vorbim despre urmaşi, despre continuatori, despre "genul lui Grigorescu", despre grigorescieni şi despre o şcoală românească avându-l ca şef peste metodă pe Grigorescu. Al doilea motiv priveşte importanţa pe care o acordăm talentului şi geniului şi, în consecinţă, desconsiderarea învăţământului sistematic şi în forme continuate. Desconsiderarea ideii de Şcoală şi şcolire.

Au contribuit la statuarea unui anume dispreţ senioral pentru şcolirea în instituţii de profil şi marii noştri pictori, care s-au şcolit mai mult ca autodidacţi. Având ei doar un trecut de semişcoliţi prin şcolile particulare de Belle Arte din Apus, fără a avea, prin urmare, motive să se mândrească prea tare cu el, n-au elogiat şcoala. E un obicei al pământului să strâmbăm din nas la valorile la care n-avem acces.

Chiar şi grigorescienii şi andreesceienii noştri dovediţi, cu o operă în care exemplul lui Grigorescu a însemnat un atestat de calitate, au avut reţineri să-şi spună grigorescieni şi andreescieni. N-ar mai fi fost unici şi li s-ar fi pus la îndoială originalitatea. Într-un veac în care a contat alinierea la o mare idee artistică, noi am clamat importanţa a ceva ce n-a existat: românismul. Avem sute de postimpresionişti "unici", dar nu şi un capitol major de şcoală postimpresionistă în istoria artei. Brâncuşi e un artist de referinţă mondială al Şcolii de la Paris, iar noi tot o ţinem cu unicitatea lui ca român.

Una n-o exclude pe alta. Diferenţa e însă la ordinea lucrurilor. Şi e o diferenţă care trebuie luată în seamă. Luând-o în seamă, vom remarca o chestiune de fond: nu vrem să discutăm despre "şcoli", în cultura românească, fiindcă în România învăţătura n-a fost şi nu e nici azi clauza numărul unu a progresului. Ştim că suntem mai deştepţi ca alţii, fără să fi învăţat. Ne-am născut deştepţi şi unici! Dovadă şi derizoriul, în care se găseşte întregul învăţământ românesc, cu universităţi private care au instituţionalizat frauda într-un compartiment social în care trebuie să fii prost rău ca să trişezi.