Şcoală pentru bogaţi

Cine deschide prima şcoală în care bogaţii învaţă ce merită să faci cu banii are dreptul chiar şi re­cu­noş­tin­ţa săracilor. Nu pentru că şcoala i-ar convinge să-şi cheltuiască averea cu săracii şi re­sem­naţii. Dar ar vedea şi aceştia că merită să te străduieşti ca să câştigi mai mult.

De regulă, cu banii dobândiţi re­pede şi lesne cei mai mulţi bogaţi cumpără acoperiri, adică bunuri care par să probeze că au şi o vizi­u­ne a averii. În fapt, cumpără nu­mai nemulţumiri, fiindcă alţii vor avea întotdeauna acoperiri şi mai mari. Cumpără, de exemplu, di­plo­me universitare şi doctorate, care nu dovedesc altceva decât punctele lor vulnerabile.

Talentul la făcut bani e stimabil şi de aici ar fi să plece programa unei şcoli superioare pentru înavuţiţi. Când ai foarte mulţi bani nu foloseşte nimănui să-i risipeşti ca să te dai mare. Eşti mare. Iar dacă eşti aşa şi nu altcumva, ce rost are să te dai în spectacol de prost gust? Ce rost are să faci un spectacol popular din rodul talentului tău, când cu nişte bani mai bine întrebuinţaţi poţi face şi un spectacol de gală? Răspunsul la întrebarea „De ce trebuie deschise şi şcoli pentru bogaţi?” e conţinut de baza ei: fiindcă averea şi-au construit-o de regulă din condiţia de oameni de rând, şi condiţia asta îi trage toată viaţa de picioare în jos. Boier te naşti, dar şi înveţi să fii, pe când fără o gândire a banilor pe care-i stăpâneşti rămâi ciocoi. Pentru orice societate, ciocoii sunt o nenorocire. Numai gura şi fala sunt de ei. Ciocoii strică banii, nu-i fac mai compleţi, nu le adaugă la înţeles.

Fiecare secol plusează la în­ţe­le­sul banului, vine cu funcţii, cu­prin­deri şi recompense noi. În sine, milionul de euro e un atestat de deşteptăciune. Un atestat al uneia dintre formele de deş­tep­tă­ciu­ne onorante. Există deş­tep­tă­ciuni crispate şi deşteptăciuni re­la­xate. Aceasta ar urma să înveţe bogatul la şcoala care dă în final diplome de boier unu, boier doi şi boier trei, relaxarea în relaţia sa cu banii. Iar relaxarea bogatul o obţine cunoscând şi alte satisfacţii rezultând din avuţie, nu numai pe acelea visate de frustrările săracu­lui care a fost cândva. Fără o şcoli­re în noua sa stare, îmbogăţitul nu tinde la altceva decât să-i facă în necaz sărăciei.

E cea mai pă­gu­boa­să plăcere pentru că îl aşază de­finitiv cu faţa spre săraci şi cu dosul spre lumea deşteptăţită a boierilor. Se spune că dacă un poet nu e, la 40 de ani, şi un cărturar, de fapt nici n-a fost un poet, ci un versui­tor de pluton. Aşa e şi cu bogaţii. Dacă banii nu-i duc drept spre o pur­­tare de senior şi de domn, îm­bă­­trâ­nesc în fudulia de ciocoi. Iar dacă un ciocoi tânăr mai e cum mai e, unul bătrân e o oroare socială.